Răul televizat cu bună ştiinţă

Frazele şi persoanele care le spun au devenit biete dopuri în timp.

Scriam săptămâna trecută că emisiunile televizate de tipul „X persoane îşi dau cu părerea" sunt paie pe focul urii din România, pentru că produc răul cu bună ştiinţă. Să mă explic.

Formatul. Generalizarea acestui tip de format televizat are motive contabiliceşti: e mult mai ieftin să inviţi 2-3-4 oameni în studio şi să discuţi cu ei o oră-două decât să trimiţi o echipă de filmare pe teren sau să cumperi producţii din surse externe. La origine, acest format - dezbaterea cu moderator - avea scopul de a lămuri o temă, apelând la ajutorul unor specialişti. Între timp, a fost transformat în metodă de a umple spaţiul de emisie, în surogat de dispută parlamentară sau, cazul cel mai grav, în tribunal cu inculpaţi judecaţi în contumacie. Acesta e primul semn al răului: renunţarea la a mai limpezi lucrurile, acceptarea haosului.

Invitaţii. Producătorii acestor emisiuni au liste de invitaţi care sunt împrospătate din când în când. Ceea ce marele public nu (prea) ştie este că aceia care apar foarte des, indiferent de oră, de zi sau de subiectul aflat în discuţie, sunt rechemaţi pentru că realizatorii decid în funcţie de graficele cu audienţe defalcate pe minute. Aşa au apărut comentatorii aduşi să vorbească despre orice: cantitatea elimină criteriile, iar majoritatea legitimează malaxorul competenţelor. Oricine e bun, cu condiţia să facă valuri dincoace de ecran. Un al doilea semn al răului e anularea discernământului.

Conţinutul. Generalizarea acestui tip de emisiune la toate televiziunile de ştiri, rularea unui număr limitat de feţe şi mutarea politicii în studiouri au creat un monstru cu mai multe capete, pe care toţi îl vedem, dar a cărui prezenţă hidoasă nu ne mai uimeşte. Frazele şi persoanele care le spun au devenit biete dopuri în timp. Ideile lor nu mai contează, de fapt: nu trăiesc nici măcar în secundele în care au fost rostite. Iar sentimentele lor sunt doar combustibil pentru perpetuarea nimicului strident. Nu există început şi sfârşit, totul e o continuă întrerupere a celuilalt, menită să prelungească viaţa până la următoarea montare a lavalierei. Pierderea sensului, al treilea semn.

„Mă uit ca să văd până unde mai pot merge ăia". Această explicaţie, pe care sigur aţi auzit-o de la cunoscuţi, defineşte cel mai cumplit efect al emisiunilor la care mă refer aici - rostogolirea interioară a răului. „Ăia" sunt conştienţi că te vei uita şi mâine dacă supralicitează. Cu cât neagă mai nonşalant realitatea, cu cât se mint mai temeinic pe ei înşişi (căci beţia cifrelor poate doborî pe oricine), cu atât e mai ispititoare pentru telespectator perspectiva de a-şi alimenta curiozitatea scormonitoare. În platou, ei au ajuns să se convingă că sunt de partea binelui dacă o ţin tot aşa. Pe canapea, noi am ajuns să ne convingem că nu (ne) facem niciun rău dacă o ţinem tot aşa. Această neschimbare progresivă, o crescândă inerţie satisfăcută, e ultimul semn.

Mihnea Măruţă este redactor-şef ''Adevărul''