Rânduri şi gânduri

Am aflat că e interzis să interzici. Frumos şi mişcător, nu-i vorbă. Dar oare e interzis să interzici şi impostura? Sau aberaţiile? Sau nonvalorile? Mister.

Trâmbiţaşii care vestesc moartea cărţii, cu un subton de apocalipsă culturală, sunt tot mai zgomotoşi. În acelaşi timp, numărul grafomanilor creşte implacabil. Ne aflăm în inima unui paradox la fel de ghiduş ca ţara care-l găzduieşte: deşi scrisul nu mai interesează pe nimeni, toată lumea scrie. Cuvântului tipărit i se profeţesc grozăvii, dar editurile aruncă pe piaţă titluri semnate de cine vrei şi cine nu vrei. Rândurile nu mai adăpostesc obligatoriu gânduri. Autorlâcul a devenit instrument de validare şi strategie de PR. Nu mai scrii fiindcă simţi că ideile tale pot schimba lumea, ci pur şi simplu fiindcă te sileşte protocolul monden. Fiindcă aşa e de bonton. Fiindcă, dacă tot a scris şi vedeta X, de ce ­n-ai scrie şi tu? Ce, eşti mai prejos? Aşa apar valuri de pseudoliteratură care te fac să plângi după copacii sacrificaţi pe altarul bezmeticelii, al lipsei de criterii şi al concesiilor. Aşa se încarcă rafturile din librării cu milioane de subproduse din care ţâşnesc ifose, gângăveli şi lăcrămoşenii.

Cine scrie? Toată lumea: cântăreţe de muzică uşoară, regizori comunistoizi, inspectori vamali, crainici de radio sau televiziune, comisari de poliţie, rapsozi plângăreţi, dive care, odată terminate operaţiunile de întreţinere a corpului, ţin să-şi maseze eul, bastarzi insolenţi, tractorişti alfabetizaţi în grabă, rockeri febrili, veterani străvezii, politruci duplicitari, căpşunari băftoşi, brigadieri de la ocolul silvic, prezicătoare ţâfnos-ridicole etc. În România cea eternă şi fascinantă nu a scris doar Nichita, ci şi Nikita. Din ce în ce mai multă lume spune ceva, cu toate că nu are nimic de spus. Tăcerea e semn de vinovăţie sau handicap. Tranziţia românească e un spaţiu al volubilităţii, al neînfrânării şi al permisivităţii depline. Am aflat că e interzis să interzici. Frumos şi mişcător, nu-i vorbă. Dar oare e interzis să interzici şi impostura? Sau aberaţiile? Sau nonvalorile? Mister.

Inflaţia de cărţi n-a putut răspunde la întrebarea „De ce scriem?" Însă la umbra ei creşte pe bună dreptate o alta: „De ce (să) citim?" Şi încă una, poate chiar mai potrivită: „Ce anume să citim?" Gând la gând şi rând la rând cu bucurie, două edituri propun tot atâtea volume care răspund acestor întrebări. Cum? Prin convocarea câtorva oameni marcanţi ai cetăţii, cărora li se solicită puncte de vedere despre citit ca formă de terapie, de cunoaştere şi de zidire interioară. Pentru ca demersul să aibă succes, era obligatoriu ca oamenii descusuţi să fie naturali şi disponibili. Să nu se piardă în savantlâcuri pompoase sau în preţiozităţi soporifice. Din fericire, atât coordonatorii volumelor, cât şi personalităţile intervievate despre cărţi au evitat capcana şi au răspuns viu, pe şleau şi sensibil. Nu există nimic plicticos sau prisoselnic în aceste volume care îşi dau întâlnire sub ochii unui public altminteri asediat de veleitarism, compromis şi capriciu. Împreună, ele preiau rolul unei busole de viaţă şi desfac sensurile cărţii în aşa fel încât apropierea de pagina scrisă să nu fie corvoadă, ci plăcere. Nu obligaţie, ci prilej. Dan C. Mihăilescu a editat la Humanitas „Cărţile care ­ne-au făcut oameni", iar Liviu Papadima s-a ocupat la Art de volumul „Care-i faza cu cititul?" Sigur, diferenţa de ton a titlului se vede de la o poştă (nu neapărat a redacţiei). În primul caz avem de-a face cu o gravitate bine-venit patetică, în al doilea, cu un ludic contaminant. Însă indiferent de registru, mesajul e acelaşi şi trimite la vorba citată cu asiduitate a lui Noica: „Ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit". Cum cred că românii vor să trăiască mult, bine-ar fi pentru toaleta lor spirituală să deschidă cât mai multe coperţi care maschează uşi.