Râmnicul şi Râul Morilor

Am stat la sfârşitul săptămânii trecute două zile la Râmnic, găzduit într-un palat al picturii, sculpturii, graficii şi acuarelei româneşti de azi, primul hotel-muzeu din România şi am privit ore întregi prin ferestrele cafenelei cu mobilier şi parfum pariziene ultimii arbori aristocraţi dintr-o pădure seculară

odinioară, transformată la mijlocul veacului al XIX-lea în Parcul Zăvoiul al capitalei Olteniei de sub munte, la recomandarea Domnitorului Barbu Ştirbei care aşa a făcut şi parcurile Bucureştilor şi Craiovei şi Severinului.

Nu e de mirare că în acest Parc Zăvoiul, iar se ştie, s-a cântat prima dată la 1848, sub bagheta lui Anton Pann, imnul României de astăzi.

Ei bine, privind printre crengile pomeniţilor arbori aristocratici rămaşi în picioare, am zărit intrarea dinspre Olăneşti în Râmnic din anii copilăriei mele care a început aici, acum 86 de ani, şi am văzut cu ochii mei străbătând atunci Zăvoiul Râul Râmnic pe malul căruia se înşirau, la rând, morile străvechi ale oraşului, mori cu zbaturi şi ciuture care măcinau odată între pietrele lor grâul şi porumbul.

E de necrezut astăzi că între aceste mori jucărie, căci râul era mai ales un pârâu, se aflau şi una sau două mori de vânt, tot ca nişte jucării!

Pe malul acesta cu mori şi pârâul canalizat până aproape de Podul Vinerii Mari prin care se pătrundea în oraş dinspre Hurezi se înşirau, de asemenea, căsuţe care aminteau în imaginaţia mea de copil, un canal miniatural din Amsterdam; vă daţi seama ce frumuseţe de case şi, mai târziu, dincolo de veacul al XX-lea, Băile oraşului care erau şi doftoriceşti, fiindcă în căzile lor de lemn, într-unele, curgea şi apă cu miros de Căciulata.

Şi tot din vremea primelor decenii ale veacului al XX-lea, se ivise pe malul Râului Morilor şi prima Uzină care producea curentul pentru luminarea oraşului. Dincolo de Podul Vinerii Mari, Răul Râmnic se strecura printre câmpurile Ostrovenilor până la Olt, însă cu timpul a început să piară şi din Râul Morilor n-a rămas decât albia lui şi amintirea.

Niciodată n-a curs până la Râmnic râul Olăneşti care şi el pierise cu mult înainte de a visa măcar apa lui să ajungă la Râmnic.

Râul Râmnic izvora din oglinda de cleştar aflată pe culmea unui deal din apropierea Râmnicului, dinaintea Capelei care ocrotea şi ocroteşte până azi târgul în care şi-a petrecut ultimele clipe de viaţă Domnitorul Pătraşcu cel Bun a cărui biserică voievodală a fost terminată de zidit, se spune, de către Mihai Vitreazul care s-ar fi căsătorit într-o bisericuţă dintr-un sat de pe malul Oltului şi a terminat biserica din centrul de azi al Râmnicului şi ca pe un argument al descinderii sale încă neprobată de documente din Pătraşcu cel Bun, descendenţă cu care se mândrea voievodul primei Uniri a celor trei Ţări româneşti.

Lacul din care izvora Râul Râmnic este şi el o minune a naturii şi urmele lui pot fi văzute şi astăzi.

Râul Morilor a intrat în legendă şi odată cu el a intrat şi a rămas în legendă şi acel Canaletto, trimiţând, cum mai ziceam, la un Amsterdam miniatural dintr-o carte poştală de la începuturile Poştei.

Am petrecut două zile la sfârşitul săptămânii trecute la Râmnic şi am retrăit copleşit amintirea unei copilării dominată de imaginea Râului Morilor, de lacul cu bărci cu vâsle şi iarna patinoar din mijlocul Zăvoiului şi pe malul drept al Râului Morilor, cu Dealul Petrişor pe care zburam iarna cu săniile celor mai frumoase visuri.

Eram dator Râmnicului această carte poştală!