Raluca Alexandrescu: Intoleranţa de stat împotriva cetăţenilor - aventuri cu România în Europa

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Imagine cu rol ilustrativ FOTO Mediafax
Imagine cu rol ilustrativ FOTO Mediafax

Ce moment mai potrivit să vorbeşti despre multiculturalism şi europenizare decît la capătul unei campanii electorale prezidenţiale care a opus două modele politice: primul s-a bazat pe afişarea unei românităţi rîncede, slinoase, intolerante, celălalt – pe acceptarea diferenţelor, pe valorizarea deschiderii culturale trăite, experimentate, şi nu numai afirmate retoric.

Harta electorală a României, după victoria lui Klaus Iohannis – sas luteran –, ne transmite că românii pot trăi la răstimpuri democraţia ca pe o terapie, ca pe o dorinţă de exorcizare a unei afecţiuni pe care o constatăm de 25 de ani: suferim de un soi de tulburare bipolară, iar o atare boală nu se vindecă de la sine, e nevoie de tratament şi de timp. Îndrăznesc să sper că votul de duminică, 16 noiembrie 2014, ne poate oferi perspectiva unei măcar parţiale vindecări, venită exact din zonele istoric vorbind mai tolerante, mai civilizate: Transilvania şi diaspora.

Trecutul arată însă că travaliul e lung şi dificil. Şi niciodată pînă acum ireversibil în rezultatele sale. Există, în mare, două modele concurente ale modernităţii româneşti în anevoiosul ei proces de modernizare început spre jumătatea secolului al XIX-lea, care schiţează o suferinţă cronică a identităţii noastre. Pe de o parte, tentaţia Occidentului, valorile Europei, deschiderea, diversitatea culturală, lingvistică, toleranţa religioasă, pe care încercau să le introducă intelectualii reformatori deja prin anii ’30-’40 ai secolului al XIX-lea, iar pe de alta, ortodoxismul à outrance, naţionalismul exacerbat, dispreţul şi neîncrederea faţă de străini, opacitatea faţă de reformă.

Geniul bun, geniul rău  

Dacă e să vedem cum şi unde s-au manifestat aceste modele, ajungem la concluzia uşor alarmantă că, cel puţin la începuturile procesului de modernizare, ele au fost încarnate adesea de personaje care au jucat, rînd pe rînd, dedublîndu-se, ambele roluri. 

Confuzia identitară a fost cu atît mai amplă şi mai adîncă, iar panteonul mitologiei naţionaliste româneşti s-a populat progresiv cu personaje altminteri respectabile, şcolite, convinse, cel puţin la nivel discursiv, de nevoia unei racordări la valorile modernităţii occidentale, dar furate, pe de altă parte, de fascinaţia agresivităţii, pe alocuri sîngeroasă, dramatică, iacobină. 

Corespondenţa paşoptiştilor – oameni mai lucizi şi mai conştienţi de fracturile interioare ale unei naţiuni încă nenăscute şi deja în conflict cu ea însăşi – vorbeşte necontenit despre această neîncetată pendulare a discursului revoluţionar. 

E memorabilă o scrisoare a lui Rosetti, din 10 aprilie 1850, adresată de la Paris lui Ion Ghica – conflictul dintre viziunile celor doi, primul cu viziuni socialiste, al doilea cu un proiect liberal doctrinar, mai adaptat contextului acelor ani, era deja notoriu –, unde, după un sănătos obicei pe care opoziţia îl păstrează pînă în zilele noastre, paşoptiştii în exil îşi dispută o putere politică pe care nu o au: „Ascultă, frate Ioane. Nu-mi place aroganţa, dar nici modestia cea făţarnică şi de aceea te aplaud cînd zici c-ai voi ca Rumânia să fie guvernată de oameni ca tine (...) Bănuiesc că ai un spirit revoluţionar şi o natură reacţionară, şi de va fi aşa, cred că în ziua în care spiritul tău va birui, vei deveni un geniu, un fel de Danton şi încă un Danton al unei naţii tinere în anul 1850. Iar în ziua ce inima îţi va birui mintea, vei deveni un geniu al răului, un fel de Guizot; şi cred că pe cît vei fi în această luptă, paralizîndu-se puterile, vei cădea în mediocritate şi te vei pierde.“ 

Analiza lui Rosetti e remarcabilă nu pentru că, aparent, polemizează cu amicul său, botezat în această epistolă „concetăţean“, ci pentru că face, în fapt, un portret exact al unei societăţi bipolare, sfîşiate de interiorităţi contrarii, care o obosesc înainte de vreme. Societatea românească nu-şi poate consuma liniştită dilemele, pentru simplul motiv că acestea capătă, în simptomatologia autohtonă, proporţiile unor fracturi structurale, paralizante. Şi cum şi le-ar putea consuma cînd, cam la aceeaşi dată, alt confrate al celor doi, Nicolae Bălcescu, democrat afirmat şi spirit lucid, autor al unui Manual al bunului român redactat în spirit tocquevillian, scrie în Mişcarea românilor din Ardeal la 1848 următoarea frază greu de înţeles: „Horia apucă securea şi, înmuind-o în sînge unguresc şi nemţesc, scrise cu ea drepturile naţiunii române şi programul politic şi social al revoluţiilor ei viitoare.“

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro


Raluca Alexandrescu este lector dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, specializată în istoria ideilor politice şi istoria intelectuală a secolului al XIX-lea. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite