A fost fondat de mari oameni de ştiinţă şi cultură, a pornit la drum însoţit de cei mai de seamă reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti, jurnalişti, scriitori, istorici, sociologi, medici, ingineri, inovatori şi inventatori.

Dintre scriitori, ca să mă opresc doar asupra lor, n-au lipsit nici Sadoveanu, şi Liviu Rebreanu, şi Camil Petrescu, şi Cezar Petrescu, şi Tudor Arghezi, şi Eugen Barbu, şi Petru Dumitriu, şi Zaharia Stancu, şi Marin Preda, şi Aurel Baranga, şi Ion Alexandru, şi Nichita Stănescu, şi Adrian Păunescu şi..., şi..., şi toată floarea literaturii române a înflorit şi pe undele RADIOULUI naţional.

RADIOUL a fost din prima clipă oglinda sufletului românesc, a fost glasul acestui popor şi prin reprezentanţii cei mai de seamă ai poporului a transmis mesajele istorice, culturale, ştiinţifice care au dăltuit chipul spiritual al acestui popor 90 de ani la rând, a fost prin tot ceea ce se rostea şi s-a rostit de-a lungul celor nouă decenii la microfonul său purtătorul de cuvânt al idealurilor noastre naţionale cu o forţă de generalizare şi de înrădăcinare în conştiinţa naţiunii a celor mai nobile gânduri care s-au zămislit pe acest tărâm românesc în anii pe care îi sărbătorim astăzi.

Nicio pagină de istorie adevărată naţională, de mândrie naţională, patriotică n-a lipsit să fie rostită din creaţia naţională la microfonul RADIOULUI.

Arhiva scrisă a cuvintelor „rostite pe întuneric“ reprezintă un tezaur pe care ar merita să-l publicăm în întregime şi să se afle între paginile unei cărţi de căpătâi pentru cei de azi.

Aproape 70 de ani am slujit, şcolit de RADIO, această tribună care m-a învăţat ce înseamnă şira spinării dreaptă, care m-a învăţat să scriu româneşte, să scriu limpede, să fiu scriitor şi dramaturg şi scenarist de film şi nu pot să nu recunosc că, iubind RADIOUL de la 18 ani , nu m-am săturat să-i rămân dator.

Nu o să mă credeţi, dar vin azi la sărbătoarea celor 90 de ani ai RADIOULUI cu sentimentele intacte ale adolescentului care, la 13 noiembrie 1950, a devenit cu patalama ziarist RADIO.

Şi acum, când scriu, sunt ziarist RADIO.

P.S.: Am o mare dorinţă pe care o tot repet şi nu înţeleg de ce nu mă aude nimeni: RADIOUL să lanseze un premiu naţional RADIO cu numele DIONISIE ŞINCAN care a fost cel mai frumos, în sensul nobil al sufletului gazetăresc, dintre noi toţi cei care am intrat în RADIO la mijlocul veacului al XX-lea.

Am fost atât de prieteni, iar el a rămas toată viaţa, de la reporter RADIO la director general RADIO, un fiu strălucit al RADIOULUI.

Ar fi cel mai frumos premiu gazetăresc din ţară.