Un cititor interesat mai degrabă de avatarurile prezentului decât de misterele istoriei mi-ar putea reproşa că, în vreme ce ţara fierbe de grija candidaturilor pentru Parlament, eu continui să scriu despre o chestiune atât de îndepărtată şi înnegurată. Ca aceea a tezaurului românesc. Şi, pe bună dreptate. De ce ne-ar preocupa să desluşim ce n-au desluşit generaţii întregi înaintea noastră? De ce să mai agităm apele şi-aşa tulburi ale relaţiei cu Rusia? Care rămâne, chiar şi acum, o superputere. Pe când noi nu suntem altceva decât o ţară mică. Europeană, ce-i drept, dar mică!

Ei bine, cel mai potrivit răspuns ar fi că ţine de o minimă demnitate naţională. Să uiţi că imperiul rus i-a nenorocit pe români veacuri de-a rândul, de la raptul Basarabiei din 1812 şi până la pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, definitivat apoi de şenilele tancurilor sovietice - înseamnă mai mult decât o simplă amnezie. Să uiţi că „marele frate de la Răsărit" a exportat pe plaiuri mioritice gulagul şi ateismul, ura de clasă şi propaganda internaţionalistă, delaţiunea şi trădarea, tortura şi crima e totuna cu a macula memoria acestui neam. Despre care politicienii nu obosesc să spună că-l poartă în inimile lor de patrioţi adevăraţi!

Au curs valuri de cerneală pe tema tezaurului românesc. Astfel încât e imposibil să sintetizezi într-un articol de ziar (sau mai multe) argumentele în favoarea recuperării celor 90 de tone de aur de la statul condus de dl Putin. Ipoteza lansată de emisarii Kremlinului, potrivit căreia România n-ar trebui să deschidă subiectul întrucât ar mai avea de plătit oareşce reparaţii în urma celui de-al Doilea Război Mondial, e futilă. Săptămâna trecută am indicat de ce. Pagubele produse în anii '50 de către aşa-numitele SOVROM-uri, prin spolierea resurselor naturale româneşti, sunt incalculabile.

Academicianul Onisifor Ghibu, participant la Marea Unire de la 1918, descria perioada SOVROM-urilor drept „un capitol al tragediei noastre de astăzi, camuflat sub firma prieteniei «româno-sovietice»". Şi mai departe, într-un memoriu adresat primului ministru comunist Petru Groza, curajosul intelectual român afirma: „Sub acest nume benign, se duc în Rusia cele mai de seamă bogăţii de tot felul ale ţării noastre, cu preţuri derizorii, în timp ce pe pieţele noastre lipsesc cele mai necesare articole sau suntem nevoiţi să le plătim înzecit mai mult decât plătesc pe ele sovietele".

Citind această mărturie, pentru care autorul avea să facă o nouă rundă de puşcărie politică, o concluzie se impune de la sine. Şi anume, că bunurile care luau calea Moscovei erau evaluate la „preţuri derizorii". Ce rezultă de aici? Că regimul stalinist extrăgea, de exemplu, o tonă de zăcământ pe care o trecea în acte la valoarea câtorva kilograme. Şi atunci, putem zice oare că sovieticii şi-au primit înzecit daunele postbelice? Am putea. Numai că România nu mai are, din păcate, un Onisifor Ghibu sau un Nicolae Titulescu. În zilele noastre, trebuie să ne mulţumim cu Băsescu şi cu Ponta! (Va urma)

Citeşte şi

Putin şi poporul rus... (I)

Putin şi poporul rus... (II)


Sabin Orcan este prim-redactor-şef adjunct "Adevărul"