Primul este PROTEST.

În memoria colectivă a acestui popor nu există bine ancorată ideea de protest paşnic, nici dreptul la protest. Paşnic. Dacă ieşi la protest, din principiu, poate fi ceva în neregulă cu tine. Ori nu munceşti, ori eşti isteric, ori eşti golan. Alinierea la linia partidului conducător este atât de bine înfiptă în capul oamenilor încât o parte a societăţii este încă uimită că ai putea demonstra şi protesta paşnic împotriva cuiva care are majoritate. O parte a societăţii este enervată şi aruncă invective, o altă parte e speriată că, dacă majoritatea aceasta e dată la o parte, îşi va pierde beneficiile mărunte şi înşelătoare pe care le-a primit. Dacă te uiţi la cine şi cum comentează diverse evenimente şi postări în social media, te prinzi repede. Uneori e amuzant. Alteori, îngrijorător. Sau stupefiant.

Încerc să înţeleg ce ni se întâmplă şi pun cap la cap evenimente din viaţa mea de după Revoluţie.

Povestea pe care o aştern aici este, poate, comună cu a multora. Încerc să îmi explic motivul pentru care mulţi oameni, mulţi tineri, dar nu numai, nu înţeleg şi nu acceptă ideea de protest civic. Ba mai mult, cei care aleg să iasă din casă seara, după serviciu, poate nu în fiecare zi, ci în momente pe care ei le simt relevante, primesc tot felul de apelative: de la golani, la vânduţi lui Soroş.

Partea cu sorosiştii o ştim, dar cea cu cu golanii e adânc înrădăcinată în memoria colectivă. De aceea se şi apelează la golani infiltraţi şi de aceea o mare parte din populaţie, chiar oameni educaţi, susţin aceste „curăţări în forţă ale pieţei”.

Pentru că ideea de golan asociată cu cea de protestatar a fost cultivată cu multă atenţie de toate structurile politice sau din instituţiile de forţă post-decembriste.

Cei care aleg să iasă din casă seara, după serviciu, poate nu în fiecare zi, ci în momente pe care ei le simt relevante, primesc tot felul de apelative: de la golani, la vânduţi lui Soroş.

Povestea mea se întâmpla acum 30 ani.

1989 m-a prins în ultimul an de facultate, într-un centru universitar din provincie. Revoluţia s-a simţit altfel de acolo, în mare parte la televizor. Aveam puternic prezente în cap frazele „ai grijă ce spui”, „vezi să nu te audă cineva” şi mulţi dintre noi eram martori tăcuţi ai nebuniei şi confuziei generale. Ne bucuram, dar bucuria era amestecată cu teamă si confuzie. Pe culoarele facultăţii se striga mai degrabă să schimbăm rectorul şi decanul, că fuseseră membri de partid - decât altceva.

Noi, cei din anul V, nu ştiam ce se va întâmpla. Deja, în ianuarie, după ce se dăduseră jos decanii, rectorul şi mulţi şefi de catedră, trebuia să ne reapucăm de învăţat pentru proiectul de stat. Nu pricepeam nimic, economia comunistă era acolo la câteva luni distanţă şi cea capitalistă nu avea încă niciun înţeles.

Iunie 1990 ne-a prins învăţând, televiziunea era una singură, cea fesenistă, nu exista Internet, nu exista nimic. Mai aveam colegi în Bucureşti şi ne povesteau despre protestele de la Universitate. Am priceput mai bine ce au făcut minerii abia când, imediat după iunie 1990, o prietenă a decis să plece în Germania cu soţul ei. Fuseseră agresaţi şi loviţi la Universitate, ameninţaţi, îmbrânciţi şi erau furioşi şi hotărâţi să plece. Culmea era că Germania nu mai acorda azil politic, căci, de, acum România era democraţie..

Când, peste ani, am revăzut imaginile de la Mineriadă m-am revoltat atât de mult - pe mine, în primul rând. Am stat să mă întreb de ce nu văzusem toate aceste atrocităţi de la început? Parcă avusesem un văl pe ochi şi, deşi, de pe atunci m-a îngrozit violenţa şi băgatul pumnului în gură, bâta peste cap, realizez că ce se întâmplase era că aveam doar un singur reper de informaţie.

O mare parte a populaţiei a şi continuat să aibă acest văl pe ochi, parte şi fiindcă nu avea nici o altă sursă de informaţie cu excepţia primarului sau a preotului din sat, a televiziunii naţionale sau, mai târziu, a celor câteva televiziuni aservite. Oamenii aceştia nu au avut Internet până de foarte de curând, iar unii nu au nici acum, deşi e mai des să vezi un telefon smart în casa cuiva decât o carte. Astfel, ideea de protest a rămas adânc legată de ideea de golan, de anarhie.

De fapt, în DEX, PROTESTUL civic este definit ca o manifestare energică împotriva unei acţiuni considerate ca nejustă. Face parte dintre mijloacele pe care le are la îndemână un cetăţean atunci când nu se simte auzit şi luat în seamă de conducătorii ţării. Protestul paşnic face parte din exerciţiul democraţiei. Când societatea va învăţa că protestul este democratic, că trebuie păstrat calm şi paşnic, când va accepta că este un drept şi uneori chiar o datorie, democraţia noastră va fi mai puternică.

Cel de-al doilea cuvânt, şi principiu, despre care cred că lipseşte majorităţii este: VOLUNTARIAT. Voluntariatul vine la pachet cu asumarea rolului de cetăţean. Că este vorba despre a curăţa o pădure de gunoaie, de a planta pomi, de a colecta cărţi pentru vreo bibliotecă, de a ţine ore de orientare profesională la o şcoală, de a construi case pentru oameni la nevoie sau de a colecta haine şi alimente după vreo calamitate, voluntariatul este specific azi unui număr încă prea mic de oameni. Şi asta ne ţine departe de a fi o societate în care oamenii sunt buni unii cu alţii, săritori şi toleranţi. Şi deschişi.

În câteva ocazii în care am facut voluntariat, am fost întrebată destul de direct şi cu îndoială explicită: Chiar faci asta pe gratis? Nu te plăteşte nimeni?

Avem responsabilitatea să educăm copiii noştri în spiritul dreptului de a se exprima asertiv, argumentat, cu valori puternice, chiar în dezacord cu majoritatea vremelnică.

Se impune o altă întrebare: Cum ar arăta România dacă fiecare dintre noi am învăţa şi integra sensul cuvintelor PROTEST şi VOLUNTARIAT în vocabularul nostru şi în acţiunile noastre curente? Dreptul de a protesta pasnic şi de a ne exprima opinia, şi responsabilitatea de a ne angaja voluntar în acţiuni care fac bine oamenilor din jur?

Haideţi să ne gândim că avem responsabilitatea să dezvoltăm în adolescenţi, în copii concepţia că a fi voluntar înseamnă să fii un om mai bun, să ai ocazia să cunoşti viaţa din mai multe perspective, să ai acces la lumea oamenilor cărora le poţi dărui ceva din valoarea ta, cunoaşterea ta, implicarea ta, puterea ta. Că voluntariatul înseamnă asumare şi seriozitate. Că te dezvoltă ca om şi te învaţă să îţi cunoşti limitele. Că valorile materiale pot fi importante în multe etape din viaţă, dar nu sunt esenţiale. Că a dărui oferă mai mult decât o ieşire la club.

Avem responsabilitatea să educăm copiii noştri în spiritul dreptului de a se exprima asertiv, argumentat, cu valori puternice, chiar în dezacord cu majoritatea vremelnică. A semna o petiţie, a cere autorităţilor ceea ce legea îţi permite e un drept. Protestul paşnic este un drept şi o responsabilitate care să ţină clasa politică alături de întreaga societate. Că majoritatea este cea care stabileşte direcţiile şi imprimă politica generală, cu condiţia să respecte ea însăşi litera şi spiritul legii.

Putem începe, chiar de azi.