Proiectul Surdina

Un sistem autoritarist de îngrădiri care îşi propun tamponarea vocii publice nu garantează nimic altceva decât eşecul.

La început de mandat, ministrul Traian Igaş a atras atenţia publicului printr-o glumă de autobază. Întrebat de o ziaristă despre absenţa din peisaj a lui Christian Ciocan, pe atunci purtător de cuvânt al Poliţiei Capitalei, ministrul a ricanat lubric: „Ce e, domnişoară, deja vi s-a făcut dor de ciocan?" Încărcătorii din porturi, vagonetarii din schimbul trei şi proxeneţii din zona Mătăsari au jubilat în faţa ambiguităţii decoltate a demnitarului. Într-adevăr, nu-i de colea să-ţi începi cariera ministerială confundând sediul Internelor cu un bordel. Între timp, dezinvoltura cocoşească a lui Traian Igaş s-a mai diluat. Semeţia lui testiculară a făcut loc altor preocupări. Curajosul care altădată aducea roşeaţa în obrajii ziaristelor a descoperit între timp ce meserie frumoasă e strânsul şurubului. Mâna de fier a ministrului, cu sau fără mănuşă de catifea, se pregăteşte acum de iscălirea unui act care, vrând să apere puterea, îi divulgă slăbiciunile.

Noul proiect de lege privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice pare, la o privire superficială, o formalitate birocratică. Un fel de-a te afla în treabă, reciclarea unor fraze care explică neclar în câteva sute de cuvinte ceea ce ar putea exprima clar în câteva zeci. Cine citeşte atent textul proiectului vede însă că modificările nu sunt de profil stilistic. Proiectul înlătură câteva garanţii civice şi ridică o serie de obstacole în calea celor care vor să-şi strige nemulţumirile. Din păcate pentru el, scamatorul n-a avut nici iuţeală de mână, nici nebăgare de seamă. Numărul lui de prestidigitaţie a căzut încă de la prima vizionare. Din noul proiect lipseşte, bunăoară, paragraful care garantează „libertatea cetăţenilor de a-şi exprima opiniile politice, sociale sau de altă natură, de-a organiza mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, procesiuni şi orice alte întruniri". E o omisiune vinovată, care duce imediat cu gândul la pârghiile coerciţiei. Niciun om cu scaun la cap nu-şi doreşte haos, anarhie sau prăpăd. Asta însă nu înseamnă amputarea dreptului de-a arăta cu degetul şi de-a spune pe şleau ce nu-ţi place. Sigur, puterea n-a digerat niciodată filosofia protestului. Şi poate că tocmai asta i-a grăbit sfârşitul. Un sistem autoritarist de îngrădiri care îşi propun tamponarea vocii publice nu garantează nimic altceva decât eşecul.

În ceea ce priveşte clasificarea adunărilor publice (Capitolul I, Articolul 4.2), proiectul acreditează ideea că singurul capabil să evalueze gradul de risc al unei întâlniri publice este „comandantul unităţii de jandarmi competentă teritorial". N-am ştiut până azi cât de mare e discernământul jandarmului român şi ce plajă variată acoperă. Asta fiindcă jandarmul „competent teritorial" nu va evalua doar strângerea laolaltă a zece inşi care huiduie un ministru, ci şi adunările cu scop cultural-artistic. Concertele rock, pop şi folk, proiecţiile de filme în aer liber sau expoziţiile artiştilor protestatari vor trebui filtrate jandarmereşte înainte de-a fi îngăduite. Se ştie doar ce ravagii poate face un recital Mircea Baniciu în faţa unui public nemulţumit de politicile salariale.

În fine, nu trebuie omis paragraful care interzice organizarea de adunări publice în apropierea „obiectivelor cu pază militară". Formula înlocuieşte, deloc întâmplător, vechea formulă „obiective militare" şi restrânge drastic opţiunile celor care vor să protesteze public. Căci unde-i stă mai bine unei asemenea manifestări dacă nu în Parcul Copilului, în faţa unui McDonald's sau la două sute de metri de Mănăstirea Cernica?

Cine ştie, poate că ­puterea nu va aproba până la urmă acest proiect care, vrând s-o apere, îi face deservicii majore. Şi poate că aceeaşi ­putere se va feri să mizeze la infinit pe apatia unui public care ­vede în acceptarea necondiţionată un semn de maturitate şi înţelepciune.