Profesorul care mi-a fost trimis de Dumnezeu să-mi zâmbească

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De foarte multe ori, în viaţa mea am vrut să renunţ la tot şi să mă întorc acasă, la mine-n ţigănia de la Galaţi. De fiecare dată, din acelaşi motiv, şi anume că aveam prea puţină încredere în mine. În jurul meu au fost mulţi cei care mi-au spus ani de-a rândul că „sunt prost“ şi „că nu sunt în stare“, aşa că dacă aş fi renunţat mulţi doar şi-ar fi întărit prejudecata despre cei ca mine.

Părintii mei mi-au oferit tot ceea ce ei puteau să-mi ofere: dragoste, bucurie, încurajare şi dorinţa de a fi cât mai bun. Aceste ingrediente nu erau suficiente în condiţiile în care mulţi dintre cei care erau plătiţi să mă echipeze cu valorile, atitudinile şi comportamentele pentru viaţă nu faceau decât să mustească a rasism şi a pseudo-superioritate. Viaţa mi-a fost presărată şi de profesori foarte mişto care au crezut în mine mai mult decât eu însumi am făcut-o, care s-au încăpăţânat să-mi arate drumul în viaţă şi care, atunci când a trebuit, au fost acolo pentru a-mi arăta faţa frumoasă a oamenilor. Pe ei eu îi numesc „zâmbetul lui Dumnezeu“.

De-abia intrasem în anul doi de facultate şi gândul nu îmi mai stătea la şcoală. Mă luptam zilnic cu stomacul meu şi faptul că o prietenă de-a mea îmi aducea în fiecare dimineaţă un sandviş şi o cafea nu ajuta stima mea de sine chiar dacă îmi calma foamea. De multe ori, drumul parcurs pe jos de la căminul din Măgurele până în Bucureşti mi se părea o corvoadă, şi haitele de câini care se luau după mine atunci când mă întorceam seara acasă îmi testau atât abilităţile sportive, cât şi fricile. Ai mei o duceau foarte greu la Galaţi şi mă simţeam dator să-i ajut, astfel încât măcar la bătrânete să nu fie nevoiţi să se îndatoreze la magazinul din cartier. Aşa că cea mai la îndemână soluţie mi se părea să renunţ la facultate şi să mă întorc acasă.

Discutasem cu câtiva colegi despre aceasta idee şi toţi m-au sfătuit să nu o fac. S-au oferit să mă ajute, însă oferta lor nu mi s-a părut de acceptat pentru că nu făcea decât să hrănească demonii care puseseră deja stăpânire pe mine. Ca o ultimă încercare, s-au dus şi au vorbit cu unul dintre profesorii care era foarte apropiat de studenţi şi i-au explicat ce şi cum, cerându-i ajutorul.

„Salut, Gelu. Numele meu este Marian Preda şi sunt prodecanul Facultăţii. Am auzit multe despre tine şi m-aş bucura să ne vedem şi să discutam. Când poţi să treci pe la mine pe la cabinet să-ţi explic despre ce este vorba? Am nevoie de ajutorul tău!“. „Băi, eşti nebun?“, îmi zic în gând, „mă sună pe mine prodecanul să-l ajut? Cu ce pot eu să-l ajut pe el?“. Normal ca am acceptat să ne vedem şi a doua zi eram amândoi, faţă-n în faţă, la discuţia care mi-a schimbat viaţa.

„Ştii, Gelu, am auzit multe despre tine. Uite, eu lucrez la nişte studii şi rapoarte despre situaţia romilor din România şi am nevoie de cineva care să mă ajute să validez anumite ipoteze şi să scrie alături de mine. Am auzit ca eşti foarte bun şi tare m-aş bucura să lucrăm împreună!“

„Domnule profesor, dumneavoastră nici nu aţi lucrat cu mine până acum, aşa că de unde ştiţi cum sunt?“, zic eu, oarecum încurcat.

„Gelu, sunt foarte mulţi cei care te urmăresc şi care au încredere în tine“, îmi zise el zâmbind, „aşa că am informaţii suficiente încât să am motive să cred că putem face o echipă bună împreună. Ce zici, te bagi?“

Mi-a fost ruşine să spun nu. Omul ăla mă investea cu ceva de care aveam nevoie să continui: recunoaşterea capacităţilor mele academice, suport şi încredere. Am început să lucrăm împreună şi rodul muncii noastre este dat de câteva studii pe care le-am realizat în domeniul incluziunii romilor. Am lucrat împreună şi într-un institut de cercetare al Academiei Române, în proiecte de asistenţă tehnică, în elaborarea unor rapoarte despre accesul pe piaţa muncii şi chiar şi în Comisia Prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice. Am avut bucuria să accepte să-mi fie îndrumător de licenţă, de lucrare de dizertaţie la master şi de lucrare de doctorat. Şi întotdeauna a fost exigent cu mine şi chiar şi mai exigent cu el.

În lucrarea de doctorat am ales să critic constructiv unele dintre teoriile sale, susţinând că sunt incomplete. Am făcut asta ca urmare a întrebărilor pe care el mi le-a pus încontinuu şi care mă obligau să chestionez orice citesc, mai ales lucrările sale. Atunci când unii cârcotaşi au mustăcit, el a zâmbit spunând că „a critica constructiv înseamnă să mai faci un pas spre cunoaştere“.

În cuvântarea susţinută după susţinerea publică a lucrării de doctorat, i-am mulţumit întrebându-l, oarecum retoric, „ce a văzut în mine“. Răspunsul lui şoptit, dat cu capul plecat, încă mă urmăreşte: „Ceea ce a contat!“. Pentru mine, profesorul Preda este omul care şi-a înţeles misiunea de a vedea potenţialul din fiecare student şi de a încerca să-i ofere sprijinul academic şi emoţional necesar, astfel încât studentul să se bucure de ceea ce el este cu adevărat.

Sunt sigur că fără implicarea profesorului Marian Preda eu aş fi renuntat şi m-aş fi întors acasă încă din 1999.

Prima dată am spus această poveste, cu el în sală, în aprilie 2019. În timp ce povesteam ceea ce am scris mai sus, emoţiile m-au cam sugrumat. L-am văzut lăcrimând şi pe el, undeva în spatele sălii, şi acest lucru a făcut ca şi eu să încep să mă bocesc, ceea ce a condus la o sesiune de bocet comun a unei jumătăţi de sală.

„Gelu, ştii de ce am plâns?“, mi-a zis la final. „Pentru că mi-am dat seama pe câţi aş fi putut să ajut şi din varii motive nu am reuşit să o fac!“. Ne-am îmbrăţişat lung, ca doi buni prieteni ce suntem.

Miercuri, pe 11 decembrie 2019, este turul doi pentru alegerea rectorului Univesităţii din Bucureşti. Sper din tot sufletul ca profesorul Marian Preda să fie cel care obtine cel mai mare număr de voturi. Sunt sigur, că dacă va deveni rector, părerea de rău exprimată în aprilie s-ar transforma într-o şansă uriaşă pe care nu ar rata-o. Dacă va pierde, el rămâne acelaşi om recomandat de munca şi de studenţii săi. Universitatea, însă, va rata şansa imensă să devină o entitate academică care învaţă studentul să fie un profesionist bun şi un om cu suflet!  

Mulţumesc, Marian, pentru tot! Şi succes!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite