Alte ţări sărbătoresc Ziua Copilului pe 20 noiembrie, când Adunarea Generală a ONU a adoptat Declaraţia pentru Drepturile Copilului (14 decembrie 1954). Începând cu anul 1956, UNICEF a emis o recomandare prin care fiecare stat să stabilească o zi pentru a sărbători copiii (Universal Children's Day). La 16 noiembrie 2016, Codul Muncii a fost modificat printr-o lege care prevede ca Ziua Internaţională a Copilului să fie sărbătoare legală, în care nu se lucrează. 
 
Semnificaţia acestei zile este asociată cu respectarea drepturilor copilului pretutindeni în lume, eliminarea sărăciei şi foametei de care suferă mulţi copii, combaterea discriminării şi marginalizării copiilor pe orice fel de criterii, asigurarea accesului la educaţie primară pentru toţii copiii lumii şi, în general, cu orice preocupări legate de bunăstarea copilului. Dintre cele 17 obiective de dezvoltare durabilă ale Agendei 2030, obiectivul nr. 1 – „Fără sărăcie”, obiectivul nr. 2 – „Foamete zero”, obiectivul nr. 3 – „Sănătate şi bunăstare”, obiectivul nr. 4 –„Educaţie de calitate” fac trimitere în mod direct şi la situaţia şi problemele cu care se confruntă copiii pretutindeni în lume. 
 
Conform UNICEF, aproape unul din cinci copii – aproximativ 385 milioane – trăiesc în sărăcie extremă la nivel mondial. Mulţi copii din multe părţi ale lumii se confruntă cu probleme legate de nutriţie: jumătate din toate decesele la copii sub 5 ani sunt atribuite subnutriţiei. Cu toate eforturile întreprinse, doar în 2018, 6,2 milioane de copii şi tineri adolescenţi au murit mai ales din cauze care puteau fi prevenite, înlăturate. O mulţime de copii, din multe părţi ale lumii, nu au acces la educaţie de calitate. Pentru a combate sărăcia pretutindeni în lume, pentru a preveni transmiterea bolilor şi pentru a trăi în societăţi paşnice şi incluzive, trebuie să ne asigurăm că toţi copiii merg la şcoală. Educaţia nu trebuie să constituie un privilegiu, nici să reproducă inegalităţile sociale şi economice existente în societate. Toţii copiii trebuie să beneficieze de şanse egale, să aibă acces la servicii de sănătate de calitate, la educaţie şi formare profesională. În unele regiuni ale lumii, copiii minori sunt forţaţi să se căsătorească, iar fetele sunt supuse mutilării genitale.
 
În lumina obiectivelor de dezvoltare durabilă şi pe baza datelor statistice, îmi propun să analizez câteva din problemele cu care se confruntă copiii din România. Înainte de toate, din punct de vedere statistic, în categoria „copii” includem persoanele cu vârste cuprinse între 0 şi 18 ani. Să începem cu câteva date demografice furnizate de Institutul Naţional de Statistică (INS) chiar de Ziua Internaţională a Copilului. La 1 ianuarie 2020, numărul copiilor cu vârsta cuprinsă între 0-18 ani, care aveau domiciliul în România, a fost de 4.138.100 de copii, în scădere cu 42.000 de copii comparativ cu anul anterior. Ponderea minorilor în totalul populaţiei după domiciliu a fost, la 1 ianuarie 2020, de 18,7%, în scădere faţă de anii anteriori. Ponderea băieţilor în segmentul de populaţie mai mică de 18 ani a fost, în ultimii ani, superioară (51,4%), comparativ cu cea a fetelor de aceeaşi vârstă; raportul de masculinitate a fost de 1.056 băieţi la 1.000 fete. În mediul urban aveau domiciliul 52,6% din numărul copiilor sub 18 ani, aceştia reprezentând 17,4% din totalul populaţiei urbane. În mediul rural, minorii au reprezentat 20,3% din totalul populaţiei rurale. În profil teritorial, cea mai mare pondere a copiilor de 0-18 ani s-a înregistrat în regiunea Nord–Est (20,7% din populaţia totală a regiunii), iar cea mai scăzută în Sud-Vest Oltenia (17,1%). Pe judeţe, ponderea cea mai mare a copiilor sub 18 ani în populaţia după domiciliu a fost în judeţele Suceava (22,3%), Iaşi (21,4%) şi Bistriţa-Năsăud (21,1%). La polul opus, se află judeţele Vâlcea, Hunedoara, Brăila cu o pondere de 16,2% a minorilor în totalul populaţiei cu domiciliul în judeţ. 
 
Copiii din România s-au confruntat cu multiple probleme de-a lungul timpului. Sărăcia şi foametea au fost problemele constante şi cele mai grave care au marcat existenţa copiilor. La sfârşitul anilor ’80, din cauza lipsurilor materiale, dar şi ca o consecinţă a politicii pro-nataliste a regimului comunist, mulţi copii au ajuns în instituţiile rezidenţiale, unde nu aveau nici măcar hrană de calitate, ca să nu mai vorbim de alte servicii sociale, psihologice, medicale şi educaţionale de care aveau nevoie. Problema copiilor instituţionalizaţi a ţinut mult timp ocupate paginile presei internaţionale şi naţionale. A fost nevoie de personalităţi precum cea a Baronesei de Winterbourne, Emma Nicholson, raportorul Uniunii Europene pentru România, în perioada 2000-2004, care s-a implicat în mod direct în rezolvarea problemei copiilor îngrijiţi în instituţiile rezidenţiale mamut, de tip vechi, din România. Am fost martor-implicat în reforma în domeniul protecţiei drepturilor copilului în România, în perioada 2002-2007, când am lucrat ca sociolog în cadrul Serviciului de monitorizare, analiză date şi sinteze, respectiv în cadrul Biroului de Proiecte şi parteneriate cu ONG-urile, ambele din structura Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Drepturilor Copilului Iaşi. Am redactat Strategia judeţului Iaşi pentru protecţia drepturilor copilului şi Planul de închidere a instituţiilor rezidenţiale de tip vechi, în care erau îngrijiţi sute de copii, fără a beneficia de servicii sociale de calitate la acea vreme. Când am intrat în sistemul de protecţie a copilului din judeţul Iaşi, în anul 2001, peste 4500 de copii erau ocrotiţi în instituţii rezidenţiale de tip vechi. După 4 ani de reforme, mai bine de jumătate din efectivul copiilor din casele de copii ale judeţului Iaşi au fost dezinstituţionalizaţi şi plasaţi în măsuri alternative de protecţie. Politica de dezinstituţionalizare a copiilor aflaţi în dificultate şi de promovare a servicii sociale alternative precum adopţia internaţională sau naţională, reintegrarea în familia de origine prin oferirea de măsuri de suport, plasamentul în asistenţa maternală, îngrijirea în centrele de zi sau modulele integrate în comunitate cu servicii complexe şi integrate a reprezentat pentru perioada respectivă un model de politică publică de succces.
 
După 30 de ani de tranziţie la democraţie şi economia de piaţă, copiii României încă se confruntă cu probleme legate de sărăcie, malnutriţie, cu dificultăţi în ceea ce priveşte accesul la servicii medicale de calitate. Şcoala românească continuă să fie o instituţie care reproduce inegalităţile sociale şi economice. Succesul şcolar şi profesional al copiilor şi tinerilor este condiţionat de bunăstarea materială a familiei de origine. Copiii romi sunt în continuare discriminaţi în şcoală şi, mai apoi, pe piaţa muncii. Analfabetismul funcţional, abandonul şcolar şi bullying-ul sunt fenomene tot mai prezente în şcoala românească. Tinerii din mediul rural sunt subreprezentaţi în instituţiile de învăţământ din România, din cauza pregăturii şi resurselor precare de care dispun. Copiii şi tinerii infectaţi cu HIV/bolnavi de SIDA au fost multă vreme discriminaţi, marginalizaţi şi excluşi social. În continuare, copiii instituţionalizaţi, după părăsirea instituţiilor de ocrotire, se confruntă cu probleme de inserţie socioprofesională. Situaţia copiilor cu nevoi speciale completează tabloul complicat al riscurilor şi vulnerabilităţilor cu care se confruntă tânăra generaţie. Despre consumul de droguri şi alte substanţe interzise se vorbeşte puţin deşi este recunoscut de elevii din liceele din ţara noastră. Criza sanitară generată de pandemia de SARS-Cov-2 a amplicat toate aceste probleme cu care se confruntă copiii, la care s-a adăugat şi problema accesului la tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor pentru învăţarea pe platformele online, mai ales pentru copiii care provin din mediul rural, din familiile afectate de deprivare materială, din comunităţile sărăce. Sărăcia amplifică toate situaţiile de dificultate fizică, psihică, socială în care se află copilul, menţionate anterior.
 
Conform Eurostat, în anul 2017, cele 27 de state membre ale UE au cheltuit în total 301 miliarde EUR pentru prestaţii familiale în 2017 (2,3% din PIB-ul UE). Aceasta a reprezentat 8,6% din totalul cheltuit pentru prestaţii de protecţie socială, aşa-numitele „ajutoare sociale”. Ponderea cheltuielilor cu protecţia socială pentru prestaţiile familiale a variat semnificativ între statele membre ale UE. Acesta a reprezentat mai mult de 15% din prestaţiile sociale totale numai în Luxemburg (15,3%), urmată de Polonia (13,4%) şi Estonia (13,1%). Cele mai mici cheltuieli au fost înregistrate în Olanda (4,2%) şi Portugalia (4,9%). Cheltuielile anuale pentru prestaţiile familiale pe locuitor au fost cele mai mari în Luxemburg (3.100 Euro pe locuitor), urmate de Danemarca (1.700 Euro), Suedia (1.400 Euro), Germania (1.300 Euro) şi Finlanda (1.200 Euro). Valoarea este supraestimată pentru Luxemburg în comparaţie cu alte ţări, deoarece o proporţie semnificativă a prestaţiilor se acordă persoanelor care locuiesc în afara ţării. În anul 2017, trei ţări au avut cheltuieli pentru prestaţii familiale sub 200 EUR per locuitor: România (100 Euro), Bulgaria (130 Euro) şi Lituania (180 Euro). 
 
Datele statistice furnizate de Eurostat arată că, în anul 2018, peste 38% dintre copiii din România sunt în risc de sărăcie şi excluziune socială, după cum se poate vedea şi în infograficul de mai jos.
 
 
Conform datelor INS, în anul 2018, rata sărăciei relative pentru grupa de vârstă 0-17 ani (copii) a fost de 32%, cu zece puncte procentuale mai mare  faţă de grupa de vârstă 18-64 de ani şi cu 9 puncte procentuale mai mare faţă de grupa de vârstă de 65 de ani şi peste. În anul 2018, la nivelul României, pragul sărăciei relative, adică venitul bănesc pe adult-echivalent în raport cu care o persoană cu un venit inferior pragului era considerată săracă a fost de 9002 lei pe persoană. Prin urmare, sub pragul de 750 de lei pe lună, o persoană era considerată săracă în 2018. Rata sărăciei relative înainte de transferurile sociale, exclusiv pensiile, la categoria de vârstă 0-17 ani (copii) este de peste 40%, cu aproape 15 puncte procentuale mai mare decât categoria de vârstă 18-64 de ani, respectiv faţă de grupa de vârstă de 65 de ani şi peste. Cu alte cuvinte, copiii din România sunt cei mai sărăci comparativ cu adulţii sau cu vârstnicii.
 
Din cauza lipsurilor materiale, a sărăciei, mulţi părinţi au plecat la muncă în străinătate, lăsându-şi copiii în grija familiei extinse sau chiar în grija statului. Conform unui Raport al Administraţiei Prezidenţiale, bazat pe datele colectate de Ministerul Educaţiei, în anul 2018, erau 24.948 copii cu ambii părinţi plecaţi în străinătate, 113.536 copii cu un singur părinte plecat în străinătate, iar 20.554 copii aveau un părinte ca unic susţinător. Toate aceste categorii de copii se află într-o situaţie de vulnerabilitate psihică, socială, educaţională. Copiii cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate sunt vulnerabili psiho-afectiv, au probleme de relaţionare socială, sunt expuşi fenomenelor deviante şi de delincvenţă, se confruntă cu dificultăţi în realizarea sarcinilor extra-(şcolare) faţă de copiii care beneficiază de suportul afectiv, educaţional, cultural şi material al ambilor părinţi. 
 
Să mai precizăm şi faptul că, în perioada 2007-2017, numărul studenţilor, elevilor şi copiilor din grupa de vârstă 0-19 ani care au emigrat din România este de 484.753 de persoane, conform datelor INS. Migraţia externă, mai ales a copiilor şi tinerilor, amplifică procesul de îmbătrânire a populaţiei României. Prin migraţia externă a copiilor şi tinerilor se reduce segmentul de vârstă între 0-19 ani şi apare aşa-numita îmbătrânire prin baza piramidei populaţiei. Scăderea populaţiei României va fi însoţită de modificarea structurii pe vârste a populaţiei. Proiecţiile demografice ale INS arată că populaţia tânără de 0-14 ani va cunoaşte o scădere semnificativă în perioada 2018-2100, de aproape 1,2 milioane persoane, iar ponderea tinerilor în totalul populaţiei va scădea de la 15,6% (în 2018) la 13,9% (2100).
 
Populaţia rezidentă de vârstă şcolară de 0-23 ani reprezintă segmentul principal al copiilor şi tinerilor înscrişi în sistemul educaţional. Conform datelor INS, tendinţa de scădere a populaţiei rezidente se propagă şi asupra populaţiei şcolare. Astfel, în perioada 2010-2018, populaţia şcolară din România a scăzut continuu, de la 4,2 milioane persoane în anul 2010, la 3,5 milioane în anul şcolar 2018-2019. Cauza principală a evoluţiei descendente a populaţiei şcolare este direct legată de sporul natural negativ din ultimele două decenii, dar şi de migraţia externă. În anul şcolar/universitar 2018-2019, 15,4% din totalul populaţiei şcolare erau antepreşcolari şi preşcolari, 69,5% elevi în învăţământul preuniversitar şi 15,1% erau studenţi în învăţământul superior.
 
Analiza comparativă a populaţiei şcolare în anul şcolar 2018/2019, faţă de anul şcolar 2010/2011, arată că învăţământul preşcolar a înregistrat un număr de copii cu 22,0% mai mic faţă de 2010, iar populaţia şcolară din învăţământul preuniversitar a scăzut cu 8,1%. În anul şcolar 2018-2019, 67,1% din totalul elevilor din învăţământul preuniversitar erau înscrişi în ciclurile primar şi gimnazial, iar 0,7% prezentau dizabilităţi. Cei mai mulţi dintre elevii cu dizabilităţi învaţă în şcoli speciale, programele de studiu fiind adaptate corespunzător necesităţilor de educare, recuperare şi integrare socială. În anul şcolar 2018/2019, numărul de copii înscrişi într-un program de educaţie antepreşcolară (în creşe) reprezenta, 3,7% din totalul celor cu vârsta de până la doi ani.
 
În ceea ce priveşte sistemul de educaţie şi învăţământ, o mare problemă a fost generată, în anul 2019, de desfiinţarea şcolilor de arte şi meserii. Acestă politică publică a făcut aproape imposibilă continuarea studiilor pentru un număr important de elevi care au absolvit clasa a VIII-a, în special din mediul rural, unde reţeaua liceelor este mult mai slab dezvoltată în comparaţie cu mediul urban. Desfiinţarea şcolilor de arte şi meserii a afectat şi încă mai afectează piaţa forţei de muncă, mulţi antreprenori reclamând lipsa oamenilor calificaţi în multe sectoare ale economiei naţionale: construcţii, industrie, servicii, agricultură.
 
În loc de concluzie, apreciem că tot ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă în sistemul de educaţie şi învăţământ afectează pe termen lung economia naţională. În ţara noastră, lipsa unui sistem de monitorizare funcţional în ceea ce priveşte relaţia dintre oferta şcolară şi cererea actuală şi/sau de perspectivă a pieţei forţei de muncă a generat disfuncţii semnificative ale sistemului de educaţie: specializări limitate sau perimate, neglijarea formării de specialişti în anumite domenii (de interes) şi supraaglomerarea altora, subocuparea forţei de muncă etc.
 
Notă: pentru documentarea acestui articol am folosit date culese, procesate şi validate de Institutul Naţional de Statistică, accesate din baza INS-TEMPO Online, din lucrarile tematice realizate de INS, precum şi date disponibile pe site-ul Eurostat.