În noiembrie, stau şi aştept cu sufletul la gură prima ninsoare de pe strada Adrian. Suntem vreo cinci copii în cartier, dar niciunul dintre ei nu îşi doreşte mai tare decât mine să vină zăpada. Cam asta ar fi tot ce se poate spune despre mine. Aproape tot.

Într-o noapte banală de noiembrie, eu dorm înghesuită între mama şi tata, într-o căldură uluitoare de sobă de teracotă. Apoi, dacă stau mai bine să mă gândesc, nu tocmai dorm, ci mă plimb printr-o curte pustie, cad şi mă julesc la genunchi, dar nu e nimeni să mă dezinfecteze, să mă pupe şi să mă panseze, cum ar fi normal. Sunt o fetiţă cuminte, asa că nu plâng, merg mai departe, prin tot felul de camere, pe terase, prin alte curţi, mă întâlnesc cu nişte vecini care stau la o masă lungă, un nene mă prinde şi mă pupă pe frunte, eu nu mă opresc.

Tot în aceeaşi noapte banală şi fierbinte, mama s-a prins că m-am descoperit, mă acoperă, eu mârâi în mintea mea, apoi iar trag după mine piciorul la care m-am lovit şi dintr-o dată iată-mă într-o pivniţă care miroase a vin şi a lucrurile rele, unde vine o bătrână îmbrăcată într-un capot. Are în braţe un cocoş exact ca cel pe care îl creşte bunică-miu şi cocoşul se zbate, iar ea îi taie gâtul în faţa mea şi întorc capul, pentru că niciodată nu mă pot uita la aşa ceva. Şi când mă uit din nou, cocoşul e teafăr şi nevătămat, iar femeia iar îi taie gâtul şi el iar e viu. A treia oară, bătrâna ia cocoşul şi mi-l bagă mie în burtă, iar când mă uit în jos, la trupul meu, văd că abdomenul meu s-a rotunjit. Apoi femeia se apropie şi zice: „Ai timp o săptămână să faci o listă cu toate rudele tale şi, dacă o să uiţi pe cineva, persoana aia va muri. Între timp, cocoşul rămâne la tine“.

Am cinci ani, sunt cea mai cuminte fetiţă din cartier. Mă trezesc într-o dimineaţă de noiembrie, a nins, maică-mea mă trimite afară, dar mie nici că-mi pasă. Iau un pix, o foaie şi încep să fac liste. Ştiu doar literele de tipar şi scriu un pic cam dezlânat. Nu am voie să spun nimănui ce fac. Timp de o săptămână, mă chinui să-mi amintesc numele tuturor rudelor. De zăpadă nici că poate să-mi pese. Pe bătrâna în capot o visez în fiecare noapte, iar în fiecare dimineaţă, în oglindă, îmi verific burta în care se zbate un cocoş. La sfârşitul săptămânii, ascund listele într-o carte şi am parte de un somn liniştit.

De dimineaţă, redevin un copil obişnuit şi îmi pare rău că am ratat prima zăpadă. La prânz, vine cineva pe la noi şi ne anunţă că a murit o rudă mai îndepărtată, din partea bunicului meu. Verific listele, speriată: nu am trecut-o acolo. Am uitat. Verdictul: crimă. Eu am ucis-o. Trăiesc o iarnă întreagă, iarna mea de copil de cinci ani, cu vinovăţia cât casa că a comis un omor. Apoi, pe la şase ani, descopăr că pot ridica lingurile de pe masă doar atingându-le cu palma. Devin un copil paranormal.