„Primim marfă!” Economia consumului de sine

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu are cum să nu-ţi atragă atenţia o contradicţie a lumii noastre: aceea dintre imperativul consumului şi, la nivel individual, acela al productivităţii neîncetate.

Privit din afară, sistemul economiei de consum evocă paradisul: o lume ai cărei locuitori mănâncă roadele pământului fără să fie obligaţi să muncească, generând prin simpla lor recoltare o nouă generare şi tot aşa la infinit. Şi cine ştie dacă o asemenea fantasmă nu a produs literalmente civilizaţia agrară, adică, într-un sens strict, civilizaţia umană. Îmboldit de un asemenea vis, vânătorul-culegător s-a apucat să îngroape oasele animalelor mâncate în speranţa că le va creşte carnea la loc şi, cu acelaşi gând, sâmburii sau seminţele rămase de la poamele devorate. A avut succes numai în cea de-a doua privinţă, iar mai târziu, pe calea un pic mai ocolită a reproducerii controlate, şi în prima. De la Demetra la pasărea Phoenix şi Iisus, omul a nutrit şi s-a nutrit la propriu din această fantasmă a consumului regenerator, a morţii revivifiante, a distrugerii fertile. Cine ştie dacă concepţia heracliteană despre virtuţile productive ale conflagraţiei universale nu a fost inspirată din practicile incendierii cu rol fertilizator – ce traversează istoria umanităţii de la începuturile ei până, iată, în zilele noastre. Poate că „păcatul originar” nu e altceva decât consecinţa trădării acestei fantasme, a acestei credinţe sacre, iar „fructul oprit” un „fruct muncit”, fructul produs de mâna omului, izvorât dintr-o altă credinţă – de data aceasta sacrilegă – în puterea demiurgică a omului, în capacitatea lui de a crea ex nihilo, de a fi ca Dumnezeu. Omul este, se pare, scindat între aceste două fantasme: a paradisiacului consum regenerator şi a demiurgiei, a productivităţii autoîntemeiate. Această a doua fantasmă este însoţită de o profundă culpabilitate, aşa cum se poate vedea atât în mitul turnului Babel, cât şi în anxietatea teribilă a protestantului – credincios deopotrivă în muncă (autodeterminare) şi-n predestinare.

            Economia de consum – este guvernată deci de fantasma consumului regenerator spre deosebire de economia bazată pe producţie – guvernată de fantasma, vinovată, a demiurgiei omului. După cum ştim, atât capitalismul cât şi, ulterior, comunismul – au fost prada acestei fantasme demiurgice, autodeterminative, doar că „spiritul religios” al celui dintâi s-a dovedit salvator, în vreme ce, în cazul comunismului, ateismu-i constitutiv l-a făcut să se prăbuşească. Capitalismul – îmboldit de culpabilitatea de care am vorbit – a reuşit să iasă din paradigma productivităţii şi să o amelioreze după măsura fantasmei consumului regenerator, paradisiac, reconvertindu-se ca economie de consum, în vreme ce comunismului – credincios doar în puterea absolută a omului – îi era interzisă o asemenea ieşire. Comunismul chinezesc rezistă doar pentru că continuă să fie o economie bazată pe producţie şi pe cucerirea pieţelor externe, nu a devenit o economie bazată pe consum (intern).

            Revin la contradicţia semnalată în deschiderea acestor pagini. Economia de consum se datorează, cum am văzut, mirajului consumului regenator la infinit, unde simplul act de a lua dă naştere, paradoxal, altor şi altor elemente, într-un ciclu asemănător perpetuităţii naturale sau celei cuprinse în parabola hristică a talanţilor, a bobului de grâu care aruncat în pământ încolţeşte şi sporeşte ori a celui care „pierzându-şi sufletul şi-l va câştiga” (Marcu, 8:45). Pe cale de consecinţă, ne-am putea aştepta ca o asemenea economie să fie realmente asemănătoare unui soi de paradis în care indivizii, neavând nimic altceva de făcut, consumă întruna, lăsând grija zilei de mâine în seama lui Dumnezeu, asemenea crinilor care „cresc fără să se ostenească şi fără să toarcă”. (Matei, 6:28) Într-adevăr o asemenea fantasmă îmbibă încă utopiile actuale unde roboţii vor prelua toate sarcinile de pe umerii noştri lăsându-ne un înspăimântător timp liber. În realitate, lucrurile nu se petrec deloc aşa şi observăm că în societatea bazată pe economia de consum individul este la rândul lui supus în continuare unor enorme presiuni şi cerinţe; timpul liber s-a redus, în fapt, mult mai mult decât exista după cucerirea celor opt ore de lucru; fenomenul de burn-out este deja epidemic, depresiile originate în suprasolicitare sunt la ordinea zilei; progresul tehnologic – aflat într-o permanentă dinamică – a adus o solicitare psihică suplimentară căci individul se simte „nevoit” să se ridice mereu la standardul social implicat de apariţia noilor device-uri, să fie mereu în pas cu noile achiziţii tehnologice – şi deci în măsură să le achiziţioneze. Iată deci că, la nivel individual, viaţa „consumatorului” nu este deloc edenică, ci supusă aceloraşi sau încă şi mai mari presiuni decât în economia de producţie. La nivel individual – omul pare să fie în continuare un „producător”, un „muncitor”, un mic sau mare (în orice caz, foarte obosit) demiurg.

            Oare aşa să fie? Poate că nu este vorba despre nici o contradicţie, ci despre o perfectă coerenţă a sistemului economiei de consum. Căci acest individ nu este, asemenea vechiului producător, unul care crede, precum Ecleziastul, că  vreme este să „sădeşti şi vreme să smulgi ce ai sădit”, care îşi întrerupe munca cu intervale – obligatorii! – de odihnă, a cărui hărnicie se închide, ca floarea într-un rod, în ziua de sărbătoare, pentru care truda şi dansul nu pot fi înţelese una fără cealaltă, iar săptămâna fără Duminică este imaginea caznelor din Hades. Nu, acest individ al societăţii de consum nu este un producător, ci este un consumator-de-sine, el se raportează la sine ca la o resursă inepuizabilă, a cărei exploatare coincide cu stimularea, cu excitarea, cu activizarea. Foloseşte-te, consumă-te, cere mult şi mai mult de la tine – ca să nu fii ameninţat cu atrofierea de sine, cu dispariţia. Aceeaşi fantasmă care domină economia de consum îl domină şi pe individul societăţii actuale, el se raportează la sine însuşi aşa cum se raportează el la societatea de consum şi aşa cum îi cere chiar această societate să se raporteze la el.

            Astfel putem înţelege şi coincidenţa – aparent derutantă, paradoxală – dintre mesajele sapienţiale orientale şi existenţa lui trepidantă. Putem pricepe şi de ce bolizi de sute de cai putere sunt înmatriculate cu numărul „ZEN”. Individul îşi imaginează că în forul său lăuntric rămâne neafectat de hiperproductivitatea sa, că un prim motor nemişcat dă impulsul tuturor acţiunilor sale, învăluit fiind într-o incoruptibilă impasibilitate. Burn-out este „tratat” prin întărirea unei asemenea iluzii, fantasma unui „sine” continuu generator este întreţinută prin recomandările referitoare la exerciţii fizice, ingurgitarea de suplimente alimentare şi o mai bună organizare a timpului. Oboseala este, cum se vede, tratată prin suplimentarea activităţii, nu prin -  trecută este epoca surmenajului şi a neurasteniei! –  suprimarea ei pentru o perioadă mai scurtă  sau mai lungă, printr-o cură într-un sanatoriu de nevroze, să zicem. Conform noii paradigme – nu oboseşti pentru că te-ai epuizat fizic sau psihic – ci pentru că nu ţi-ai organizat cum trebuie activităţile, nu ţi-ai luat suplimentele sau, mai ales, pentru că ţi-ai pierdut starea de calm şi de încredere în sine. Încredere într-un sine infinit comestibil şi infinit regenerabil.

            Individul din zilele noastre este un consumator-de-sine şi pentru că reprezintă întotdeauna propria lui finalitate. Dacă în alte vremuri ţelurile sale depăşeau propria sa individualitate – fie că era vorba de „propăşirea” societăţii, dezvoltarea umanităţii, ajutorarea celuilalt etc, astăzi „sinele” reprezintă singurul său obiectiv. Dezvoltarea personală, psihologia de tip self-help, imperativele comerciale de tipul: „pentru că meriţi!” sunt definitorii pentru spiritul epocii noastre. Ele arată că, întocmai ca un Ourobouros, individul actual se autoconsumă imaginându-şi că se regenerează pe măsură ce se devorează pe sine, mai mult că e necesar să se consume ca să se genereze pe sine, ca să se „autodezvolte”.

            Biologia contrazice fantasma. Omul are, în continuare, resurse limitate. Aşa se face că este obosit, tot mai obosit, că răspunde cu forţe tot mai sleite solicitărilor primite sau celor pe care şi le dă el însuşi. Îmi amintesc de o vorbă de-ale lui Constantin Noica consemnată în Jurnal de la Păltiniş. Îmi place, spunea el, afişul aşezat uneori pe uşa de intrare – închisă! – a câte unui magazin: „Primim marfă!” Aşa trebuie, continua el, să se întâmple şi cu individul, să aibă momente în care închide uşa şi primeşte marfă: citeşte, învaţă, meditează. Astăzi uşa ne este mereu deschisă şi ne livrăm încontinuu în articole, lucrări, cărţi, cursuri, seminarii, acţiuni, proiecte, activităţi, contracte şi rapoarte, maxime şi gânduri pe reţelele sociale – cu cât mai multe, cu atât mai bine...

            În agricultură pământul trebuie lăsat să se odihnească, în pârloagă, pentru a-şi recăpăta forţa nutritivă înainte de o nouă cultivare. La rândul lui, terenul minţii, nelăsat în pârloagă, va produce recolte tot mai anemice şi în cele din urmă numai buruieni.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite