Piesa a fost jucată  destul de repede şi în România, din câte am reuşit să aflu mai întâi la Teatrul din Sibiu, mai apoi, la Nottara, iar prin 1971 a revenit în actualitate graţie spectacolului pus în scenă de regizorul Dan Nasta la Naţionalul bucureştean. A mai fost jucată câteva luni mai târziu şi la Teatrul din Galaţi. Pe urmă a fost cvasi-uitată

Titlul scrierii lui Kruczkowski, nu şi scrierea în sine, a fost readus în discuţie după Decembrie 1989. Şi aceasta fiindcă, aşa după cu spuneam, piesa invita să reflectăm la ce facem după a dispărut ceva ce ne oprima. Mai exact, despre felul în care eram sau nu în stare să ne gestionăm libertatea recâştigată. După o experienţă, poate, chiar mai cumplită decât a fost nazismul

Într-un fel sau altul, după părerea mea mai degrabă apăsat metaforic decât faptic, şi astăzi, vineri, 15 mai, s-ar putea vorbi despre o astfel de primă zi de libertate. În care ieşim din starea de necesitate şi intrăm, fie şi numai teoretic, în cea numită de alertă. Zi în care unii strigă, mai mult sau mai puţin justificat, hai, liberare! De parcă, de-a lungul celor două luni de stare de urgenţă, ar fi trăit în plină teroare, în lagăr, şi nu la ei acasă. Ca şi cum le-ar fi fost dat să trăiască sau să  retrăiască  perioada nazistă, ori mult mai „familiara ” nouă, teroare comunistă. Ca şi cum ar fi fost supuşi la cine ştie ce cazne, la schingiuiri, la teroare.

Nu idealizez deloc cele două luni de stare de urgenţă. Nu neg că nu a fost tocmai simplu de trăit în această perioadă de-a lungul căreia s-a impus adoptarea unor restricţii. S-au restrâns o seamă de drepturi şi libertăţi. Faptul nu s-a întâmplat doar în România. Multe astfel de restrângeri rămân pe mai departe în vigoare. A fost vremea obsedantelor declaraţii pe proprie răspundere, Numai că s-au luat aceste măsuri spre a se atenta la adresa dreptului nostru  la viaţă. Ci pentru ca toţi şi, îndeosebi acele categorii,  să fim protejaţi de primejdia reprezentată de perversul COVID 19. Sigur, în cazul anumitor categorii de vârstă – seniorii , şi folosesc anume acest termen spre a nu fi acuzat că nu aş respecta gândirea politic corectă şi, Doamne fereşte!, să mă trezesc cu cine ştie reclamaţie pe la CNCD- aceste măsuri au fost mai categorice.  Chiar mai dure.

Numai că, doar dacă nu eşti sclavul organismelor de presă specializate pe dezinformare, direcţionat plătite să facă asta- nu vrei sau nu poţi înţelege că toate aceste măsuri au fost luate fiindcă seniorii sunt mai vulnerabili. Au mai multe boli, mai multe suferinţe, sunt mai expuşi decât cei mai tineri. Se impunea să fie protejaţi mai cu atenţie. Acestea sunt riscurile asumate datorită condiţiei noastre de fiinţe sociale. Care trăim având grijă de noi, dar şi de alţii. Zi de zi  fiind obligaţi să respectăm seturi întregi de reguli. Intrate în obişnuinţele noastre cotidiene, codificate, acceptate.

Pe unii semeni de-ai noştri  i-am auzit vorbind despre discriminare. Pe alţii despre măsuri cu caracter dictatorial. Au făcut –o ca efect al gândirii proprii, darşi stârniţi de politicieni, de lideri de opinie, ei înşişi trecuţi de o anumită vârstă. Mai pe şleau spus de recuperaţi din presa comunistă. Ori de favorizaţii altor vremuri.  Adică de indivizi care, până acum treizeci de ani, lăudau tot ceea ce hotăra partidul. Iar partidul însemna, simplu, Nicolae Ceauşescu. Dictatorul care inventa zilnic tot felul de restricţii. Atunci nu protestau, din contră, aduceau, scriau omagii. Azi sunt gardienii fruntaşi ai libertăţii. Sper să nu aibă prea mulţi naivitatea de a-i crede. Şi mai sper că vom şti să administrăm aşa cum se cuvine această primă zi de libertate. Aşa cum este ea. Drastic normată în continuare. Şi că o vom face şi zilele următoare.

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor şi irespirabililor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy, zâna-măseluţă. 

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevarul.ro