Prima dimineaţă de vară din lume
0
Te trezeşti într-o explozie tăcută. Pentru început nu auzi nimic, dar lumina te răneşte şi vine de peste tot. E o energie complicată care practic te ridică deasupra patului, la o înălţime oarecare, suspendându-te acolo, în levitaţie, încercând să legi visul din care ai fost scoasă cu brutalitate.
Se făcea că eşti pe tărâmul girafelor, al broaştelor umede şi al melcilor, mergeai printr-o pădure, mână-n mână cu o vietate nemaivăzută, pe care de fapt nici tu nu puteai s-o vezi, doar ştiai că e cu tine acolo. Înaintaţi pe o potecă, uşor temători, ca nu cumva să vă întâlniţi cu musca Ţeţe, duşmanul numărul unu, care poate lua orice chip şi are un singur scop – să te înţepe şi să îţi dea boala somnului. Aşa cum zice şi poezia, “Musca Ţeţe pune beţe-n roate lui Azor”.
Tu aveai, atât în vis, cât şi în realitate, un câine, dar nu îl chema Azor. Era o căţea cu ţâţele lăsate, care avea pe burtă o gâlcă sau o gâlmă sau cum i-o fi zicând. O chema Linda şi era galbenă. Vă plimbaţi aşadar prin pădure, tu şi vietatea nemaivăzută, când a avut loc o explozie puternică, însoţită de niciun sunet, pur şi simplu copacii din jur s-au topit ca o poză arsă, mai văzusei aşa ceva. Acum energia complicată te ţine deasupra patului, cu cearşaful atârnând, până când mâini multe te trag în jos şi te copleşesc.
Ziua asta e o bancă albastră de lemn. Are multe scânduri, iar fiecare scândură reprezintă cel mai probabil câte o oră, ziua e o bancă vopsită de tataie şi peste ani de zile o va vopsi tata din nou şi o va face vişinie. Banca asta este un loc primejdios, pentru că e aşezată undeva deasupra lumii, ai ajuns acolo cum-necum, mâinile te-au adus, dar de coborât nu mai poate fi vorba. Te uiţi cu groază la picioarele tale care îţi atârnă de pe bancă undeva spre hăul care se naşte acolo. Nimic nu-ţi vei mai aminti peste ani din toate astea, nimic în afară de un singur lucru: picioarele tale care stau cuminţi pe bancă, felul în care arată ele, felul în care carnea se înfiorează în aerul dimineţii, conştientizarea, prima conştientizare a faptului că exişti, că acelea sunt picioarele tale şi că ele, dragele, te vor ajuta să străbaţi lumea.
E o dimineaţă încă rece de vară, plină de explozii de lumină, ai pe tine o rochiţă verde, lucrată de mamaie, şi aştepţi să vină cineva să te salveze de pe bancă. Eşti blocată acolo, deasupra acelui hău nesfârşit, nu plângi, nici nu strigi, doar chemi în gând pe cineva, nu ştii exact pe cine, cineva care să te ajute să cobori, să te redea lumii şi vieţii. Eşti cuminte, ţi s-a mai spus, eşti un copil cuminte, genunchii tăi sunt încă neatinşi, pur şi simplu perfecţi, aşa cum nu vor mai fi niciodată.
Eşti pe bancă, mână în mână cu vietatea nemaivăzută care te-a însoţit şi în vis şi despre care nimeni altcineva nu ştie. Iar acum vin mâinile, care te mângâie pe frunte, mâinile care, cu puteri supranaturale, te ridică de pe bancă şi te fac din nou să levitezi, până când traversezi întreaga curte, în dimineaţa aceea rece de vară, până când poţi să priveşti chiorâş exploziile de lumină printre frunzele de viţă de vie. Mâinile te poartă până acolo, sus, în locul acela numit boltă, unde poţi atinge verdele. De acolo nu mai e nimic, lumea se termină şi toţi ştiu asta. Nimeni, oricât de tare ar fi, nimeni pe lumea asta nu poate trece dincolo de bolta viei.
Aşa că atingi din nou asfaltul cu picioarele şi traversezi singură curtea, până în locul în care umbra se încheie şi începe lumina. Te opreşti acolo, închizi ochii, îţi întinzi mâinile zgribulite şi aştepţi. Dincolo de pleoapele închise se întinde o lume roşie şi moale ca o lubeniţă fierbinte. Aştepţi. Eşti doar un punct din interiorul căldurii. Laşi dimineaţa de vară să facă ce vrea din tine.
Se încarcă comentariile...
