Preot sărac, preot bogat

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Clerul român nu pare să se deosebească prea mult de societatea românească în ansamblu, în privinţa stării materiale. Vom găsi o majoritate a preoţimii care se zbate undeva între sărăcie şi trai de nivel mediu, dar vom găsi şi cazuri în care nivelul de bunăstare este peste medie, rareori chiar mult peste medie. Dar, în fond, cum ar trebui să fie preotul: sărac sau bogat?

Pentru început, câteva cifre. Le iau din presă, pentru a nu fi suspectat de încercare de manipulare.

Salariul brut al unui preot variază între 1.100-2.000 de lei, asemănător nivelului de salarizare din învăţământul preuniversitar. Statul român suportă cam 65% din salariu, dar nu pentru toţi preoţii (în baza secularizării de pe vremea lui Cuza - subiectul a fost discutat suficient,nu reiau). Din cei 14.231 de preoţi si diaconi ai Bisericii Ortodoxe Romane (în anul 2012), peste 1.000 sunt salarizaţi exclusiv din fondurile proprii ale Bisericii. Totodată, sumele pe care Biserica le plăteşte la buget sub formă de taxe şi impozite sunt aproximativ egale sau depăşesc sumele pe care Biserica le primeşte de la Stat pentru salarii.

Preoţii care fac parte din aparatul de conducere al unei Eparhii (consilier,  inspector, referent) iau un salariu de aproximativ la fel, la care se adaugă o jumătate de normă în parohie. La fel se întâmplă şi în cazul preoţilor profesori titulari, care iau salariul de la facultate şi au o jumătate de normă în parohie. Salariul acestora poate trece în unele cazuri de 3.000 de lei.

Personalul neclerical din cadrul parohiilor, cântăreţi, îngrijitori, au salarii sub nivelul minim pe economie. Din cei aproximativ 17.000 de angajaţi neclericali, circa 1.500 sunt plătiţi integral de Biserică.

Episcopii au un statut asimilat celui de demnitar, fiind conducători de cult. Ei au un salariu fix, ce variază între 6.200 de lei, în cazul episcopilor vicari şi 7.567 de lei, în cazul mitropoliţilor. Patriarhul câştigă 8.200 de lei. Salariul celor 54 de ierarhi este însă fix şi la acesta nu se adaugă nici spor de vechime, nici indemnizaţie de conducere.

Desigur,  se vorbeşte şi de banii pe care Biserica îi obţine din donaţii. Parte din aceştia merg la plata salariilor din sistem şi a utilităţilor (gaz, apă, electricitate), parte din ei merg în diverse acţiuni ale Bisericii (pastorale, sociale, misionare, media etc), iar o altă parte sunt donaţii personale către cler, în cazul diverselor slujbe religioase. Aici, datorită lipsei de cuantificare reală în statistici,  gura târgului este largă şi variată. Dacă pleci urechea folclorul stradal,  ai senzaţia că Biserica este instituţie de haiduci, care te prind cu forţa pe stradă, te bagă silit în biserici la slujbă şi apoi te jupuie de bani, fără inimă, până la ultima leţcaie. Sigur, mai toţi neduşii pe la Biserică au senzaţia falsă că Biserica trebuie să le slujească ce vor şi cum vor ei, dar ei nu simt nici o obligaţie morală sau materială faţă de locul unde primesc Binecuvântarea Cerească. De’, ce să-i faci, cei ce cred că lor li se cuvine totul, n-au prea citit prin Scripturi: Să nu legi gura boului care treieră , apoi Vrednic este lucrătorul de plata sa, după care Sf. Pavel zice: Dacă noi am semănat la voi cele duhovniceşti, este, oare, mare lucru dacă noi vom secera cele pământeşti ale voastre? [...] Au nu ştiţi că cei ce săvârşesc cele sfinte mănâncă de la templu şi cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa a poruncit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie. Iar ca filosofie a milosteniei şi darului adus la altar, tot Sf. Pavel zice: Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. De altfel,  îi aştept să comenteze contra din belşug pe forumuri, apelând la invective şi răutăţi gratuite. Au dreptul la opinie, bineînţeles, dar paguba sufletească va fi însă tot a lor.

Oricum, îi asigur că atunci când văd un preot cu maşină sau vilă luxoasă, în mod cert acele bunuri nu au ca finanţare bani din Biserică, ci din alte surse. În cei aproape 15 ani de preoţie ai mei, petrecuţi şi la ţară şi la oraş, şi ca jurnalist creştin, pot da public oricând declaraţie de avere: o maşină de mic litraj (Polo, 1, 4 TDI, an 2004) şi un apartament, moştenire de la părinţi. Făcut de comunişti. Cam asta este marea mea avere de preot în mijlocul târgului constănţean şi director la un radio al Bisericii.

Păcat însă de imaginea negativă pe care preotul şi-o cultivă,  odată cu propriile ispite ce vin dintr-o stare materială prea bună: Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri. Prin urmare,  nu valoarea averii materiale ar fi marea problemă, ci iubirea de bani.

Ştiu câţiva preoţi care sunt cu stare materială peste medie, dar în mâna cărora transpiră milostenia şi facerile de bine. Dar nu le place să se laude,  căci discreţia este o caracteristică a faptelor bune. Şi astfel de slujitori au fost şi în trecutul Bisericii, care prin finanţare proprie au desfăşurat proiecte în tinda Bisericii. Ştiu şi destui fraţi preoţi, care se zbat pe la ţară în parohii destul de modeste financiar, în condiţii crunte de trai, cu familie şi obligaţii (ca majoritatea românilor) care îi determină să facă eforturi majore pentru a îşi asigura traiul necesar. Daţi o fugă prin parohiile Dobrogei (pe aici cunosc mai bine) şi veţi vedea cam care este nivelul de trai în rural. Dar poate că luxoasele cluburi de pe litoral nu permit multor habarnişti aruncarea privirii la o distanţă mai mare de 5 km de ţărm.

Mai puţin se vorbeşte despre activitatea socială a Bisericii, deşi aceasta există. O scurtă analiză a instituţiilor sociale  (la nivel an 2012) arată următoarele cifre: 121 de centre pentru copii, 35 de centre pentru vârstnici, 106 cantine sociale şi brutării, 52 de centre de diagnostic şi tratament, cabinete medicale şi farmacii sociale, 23 de centre de consiliere şi asistenţă a familiilor în dificultate, 2 centre pentru victimele traficului de fiinţe umane. Statisticile spun că Biserica Ortodoxă Română asigură asistenţă socială permanentă pentru aproximativ 270.000 de persoane. Pare puţin, dar să ne gândim totuşi că bugetul ţării este totuşi la Stat,  nu la Biserică, iar aceste activităţi se finanţează exclusiv din banii Bisericii. Ca să nu mai vorbesc de comparaţiile aberante, făcute între preoţi şi diverse categorii sociale (medici, profesori etc) care îţi lasă senzaţia comunistoidă, materialist-ştiinţifică şi atee, că Biserica este o adevărată pelagră socială care suge sângele poporului, numai bună de pus pe rug.

  M-a amuzat amar un senator (nu-i dau numele din pură dragoste creştinească, pentru că nu mă priveşte persoana sa distinsă, ci filosofia de viaţă) care spunea (probabil în contextul discuţiilor constituţionale) că Biserica să fie atentă că scade în sondaje şi mai bine să vadă de săraci, decât să se pronunţe pe chestiuni politice. Ha!!! Cine vorbea!?! Un reprezentant al clase politice situată în coada clasamentului de încredere al românilor, clasă care în 24 de ani de libertate n-a prea demonstrat mari abilităţi de administrare a ţării, ci poate doar de vlăguire a ei. Şi unul dintre bugetarii cei mulţi, pe care dacă nu i-am plăti, am putea face mult mai mult bine săracilor, decât fac ei, chiar din banii noştri.  Dar, probabil că uneori,  prin luările de poziţie, Biserica mai deranjează anumite interese politice necreştine şi atunci stârneşte animozităţi.

Până la urmă, însă, cum ar trebui să fie preotul: bogat sau sărac? Răspunsul meu este că ar trebui să aibă la un nivel mediu de trai al locului unde păstoreşte. Înţeleptul Solomon scrie: Sărăcie şi bogăţie nu-mi da, ci dă-mi pâinea care-mi este de trebuinţă, ca nu cumva, săturându-mă, să mă lepăd de Tine şi să zic: "Cine este Domnul?" Ca nu cumva, sărăcind, să mă apuc de furat şi să defaim numele Dumnezeului meu. Căci este bine-ştiut că bogăţia înfumurează, iar sărăcia duce în sclavie sau fapte antisociale. Şi cred că lucrurile, aşa cum sunt din statistici, se situează undeva imediat sub ceea ce am numi astăzi nivel mediu de trai. La preţuri europene care se liberalizează.

Dar poate că şi acest nivel mediu de trai este o ispită pentru mulţi, în aceste vremuri în care cresc lipsurile, necazurile şi suferinţele. În fond,  în aceste vremi de crescânde convulsii sociale, este puternică pentru mulţi tentaţia de a privi preoţia ca un scaun călduţ şi stabil de funcţionar robotizat.

Dar,  să încheiem în ton optimist. Eu spun tuturor celor ce au pretenţia ca Biserica să trăiască cu aer, din nimic, fără pungă, contrar chiar modului de trai al lui Hristos, că da, se poate trăi şi aşa. Dar doar dacă ei se oferă să achite Bisericii toate facturile pe care capitalismul i le trimite, ca urmare a existenţei Ei pământeşti. Sau dacă şi Ea, reciproc, este scutită de orice plată pământească. Mi-e teamă însă că nu se poate aşa ceva. Până şi Hristos a plătit Cezarului dajdia cuvenită.

Surse:

http://www.patriarhia.ro/ro/scurta_prezentare_ro.html

http://www.agenda.ro/razboi-pentru-salariile-preotilor-si-banii-bisericilor-patriarhia-romana-raspunde/262553

http://www.realitatea.net/ce-salariu-are-patrarhul-daniel-grila-de-salarizare-a-bor_1017747.html

http://www.provincianews.ro/exclusiv-salariile-clerului-pleaca-de-la-1-000-de-lei-vezi-cat-castiga-patriarhul_17833.html

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite