În teorie, protestul este frumos. El promite atragerea civilizată a atenţiei asupra unei probleme nerezolvate, luarea paşnică de atitudine asupra unor chestiuni ce nu plac unor cetăţeni sau chiar rezolvarea civilizată, prin dialog, a unor teme sociale, politice, economice etc. Din păcate, în practică, puţine proteste rămân aşa frumoase şi reuşesc ceva. Ele sfârşesc tragic, fie prin faptul că nu se întâmplă nimic după, fie prin manipularea lor de către forţe din umbră, fie prin degenerarea în violenţe.

Hristos a fost adeseori văzut ca un lider civic, numai bun de transformat în militant al societăţii civile. Existau, pe vremea Lui,  destui nemulţumiţi de regimul de ocupaţie al romanilor asupra evreilor. Ba, la un moment dat,  i s-a propus să devină chiar rege. Cu toate acestea,  El a refuzat. Mai mult,  chiar a insistat asupra păstrării unei atitudini calme, de non-combat, chiar şi în momentul în care este prins în noapte,  în Ghetsimani. Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Iisus şi L-au prins. Şi iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, a tras sabia şi, lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Apoi atrage atenţia lui Pilat, guvernatorul Iudeii, care nu înţelegea ce fel de Împărăţie propovăduieşte Iisus că: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.

Prin urmare, înţeleg că Hristos nu a fost niciodată adeptul protestelor de stradă sau al revoltelor sociale, mai cu seamă când tema o constituie lumescul nostru cotidian şi material. Asta au înţeles-o mult mai bine sfinţii mucenici, care văzând dictatura nedreptăţilor tronând asupra societăţii,  au considerat că este mai bine jertfirea propriei vieţi pentru credinţă,  decât renunţarea la credinţă pentru ceva beneficii lumeşti (fie chiar şi rămânerea în viaţa trupească, de acum).

Pe de altă parte, există un moment în care,  într-o mânie sfântă. Hristos pune mâna pe bici (dar fără a biciui pe oameni) şi curăţă Templul de mercantilism, de ispita de a transforma Biserica în peşteră de tâlhari. Altfel spus, când este vorba de păstrarea valorilor sfinţeniei, revolta pare îngăduită, protestul poate fi justificat şi desfăşurat paşnic, fără violenţe la adresa semenilor sau a bunurilor materiale. Nu trebuie confundată dragostea şi setea infinită a lui Dumnezeu de sfinţenie, cu ideologia războiului sfânt, a sfintelor violenţe, sau a sfântului şantaj (limitarea unor libertăţi, pentru cauze nobile, gen blocarea şoselelor). Acestea nu sunt şi nu vor putea fi justificate vreodată de creştinism.

Din păcate, avem şi nou parte de unii extremişti, chiar ortodocşi, care visează cu ecranele larg deschise pe Internet,  pe tot felul de bloguri, că legionarismul sau alte idei politice pot fi transformate în linii de forţă ale creştinismului. Să ne înţelegem bine: Hristos-Dumnezeu nu este cap de partid politic, mişcare socială sau ideologie de clasă.

Părintele Arsenie Papacioc îmi spunea,  într-un interviu mai vechi,  că el este adeptul evoluţiei fără revoluţie,  adică al unei creşteri spirituale fără revoluţii stradale. Chiar şi părintele Iustin Pârvu încerca să transmită unor ucenici, revoltaţi de apariţia documentelor cu cip, că ieşitul în stradă nu poate rezolva problema ci,  dimpotrivă,  poate dăuna unei creşteri spirituale autentice.

De aceea, îmi este teamă ca nu cumva preoţii care participă la protestele de stradă, să nu uite ce suntem noi, preoţii: părinţi sufleteşti, călăuze către o Împărăţie ce nu este încă aici, nicidecum lideri sociali pentru cauze materiale. Sigur, ca cetăţeni putem participa la orice protest. Însă nu cred că preoţii mai sunt doar simpli cetăţeni, fără a avea comuniune cu Biserica, Sinodul sau ierarhul nostru. Un preot rămâne preot, lider spiritual al comunităţii sale, indiferent unde s-ar afla, câtă vreme Dumnezeu cerului şi al pământului s-a dat pe palmele sale, spre a fi dăruit mai departe, credincioşilor. Căci asta dăm noi, preoţii, din mâinile şi gurile noastre, lumii întregi: pe Dumnezeu Întreg, cu Trup, Sânge şi Cuvânt. Iar lumea se va uita mereu la noi ca la preoţi,  nu ca la cetăţeni. De altfel, chiar şi presa chiar aşa a văzut participarea confraţilor mei la proteste: ca preoţi, nu ca cetăţeni. Este foarte greu de separat cetăţeanul de preotul îmbrăcat în reverendă (simbol al apartenenţei la un cult, la o Biserică, la o Împărăţie ce nu are de-a face cu împărăţiile actuale ale lumii).

S-ar putea ca cineva să-mi replice că am înţeles greşit teologia creştină, că uit de responsabilităţile noastre faţă de viaţa de aici, că sunt prea nihilist sau idealist şi nu vreau să mă implic în viaţa comunităţii, că până şi ierarhii au avut poziţii ecologiste (vezi poziţia BOR în cazul Roşia Montană sau a Patriarhului Ecumenic în probleme ecologice). Mai întâi, i-aş spune că luarea de poziţie este una (este dreptul oricui de a avea o opinie), dar participarea sau conducerea unui protest este cu totul altceva. Apoi i-aş aduce aminte de vremurile de martiraj. Am putea spune că şi astăzi, asemenea primelor secole creştine dar la o scară diferită, o mână de corporatişti şi puternici ai planetei decid, peste capetele noastre, ce se întâmplă în lumea noastră. Pe noi ne întreabă puţin, sau chiar deloc în anumite privinţe. Democraţia nu este un sistem ideal de conducere, deşi pare mai bun decât altele. Dar Hristos punctează: Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.

În concluzie, când este vorba de chestiuni lumeşti şi corporatiste, preotul nu are ce căuta la proteste. Cetăţeanul creştin are libertatea de a alege să participe sau nu.

Altfel stau lucrurile când este vorba de valori spirituale.Preotul poate decide, în comuniune cu Biserica, călăuzirea credincioşilor la proteste, însă în mod paşnic, demn şi cu sfinţenie.

Aşa cum îi stă bine unui preot şi unor creştini.