Preda Mihăilescu, matematicianul român care a demonstrat Conjectura lui Catalan: „Ce vină am eu că sunt aşa cum sunt?“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Preda Mihăilescu FOTO: ARHIVA PERSONALĂ
Preda Mihăilescu FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Faceţi cunoştinţă cu Preda Mihăilescu (57 de ani), fratele mai mic al antropologului Vintilă Mihăilescu. Preda Mihăilescu este profesor universitar de matematici în Germania şi una dintre minţile strălucite ale României care a ales Exilul.

El este cel care, acum zece ani, a demonstrat Conjectura lui Catalan, o problemă la care oamenii s-au tot gândit începând din secolul XIX. Dacă ar mai fi avut vârsta până la care putea să o primească, probabil că ar fi fost recompensat cu Medalia Fields, echivalentul Nobelului în matematică. Acesta este al doilea interviu pe care Preda Mihăilescu îl dă presei din România.

Ne aflăm la Ploieşti la un banchet oferit al Societăţii de Ştiinţe Matematice din România, în luna octombrie, anul 2012, înainte de sfârşitul lumii. Abia ce s-a încheiat a XVI-a conferinţă anuală a Societăţii. Reporterul are norocul de a fi fiul unui profesor şi al unei profesoare de matematică. Altfel nu ar fi aflat niciodată de Preda Mihăilescu! De fapt, acesta este al doilea interviu pe care matematicianul îl acordă presei din România. Şi cine este Preda Mihăilescu? Omul care a rezolvat conjectura lui Catalan, o problemă veche, de secolul XIX. I-ar fi adus Medalia Fields, echivalentul Nobelului în matematici, dacă nu ar fi depăşit vârsta până la care putea primi Medalia. Este doctor în teoria numerelor, titlu obţinut la Zurich, acum 35 de ani. A fugit din România pe când era elev de clasa XI-a, este fratele antropologului Vintilă Mihăilescu şi tatăl unei fetiţe, Seraina, care are zece ani. Construiesc împreună animale din plastilină. Încă nu ştie care este harul fiicei sale. Când era de vârsta ei, Preda Mihăilescu visa munţi, făcea calcule şi colecţiona capace. I-am pus profesorului întrebări gazetăreşti, stupide. Interviul care urmează este salvat de geniul şi de umorul său.

Începem, domnule profesor?
Nu mai bine luăm două beri înainte?

Bine, luăm (n.r. – eu comand un „Carlsberg”, profesorul o „Corona”). Domnule profesor, aţi plecat din România în 1973, când comunismul…
Şi acum o să mă întrebi ce părere am eu despre comunism? Uite, nu răspund la aşa ceva. Am fugit cum am putut, cu comunismul m-am bătut cum am putut – în mine şi în lume. Acuma i-a trecut ceasul, acuma sunt kleptocomuniştii, comunismului să-i fie ţărâna uşoară. Eu pot să încerc să vorbesc de evoluţia mea.

Aveaţi 18 ani. Ştiaţi deja că nu puteaţi trăi aici?
Da.

Ce vă lipsea? Nu vă lăsau să ascultaţi Led Zeppelin?
Nu, măi dragule, făceam ceaiuri, ascultam Led Zeppelin, dar aveam sentimentul acesta că nu pot să mint, înţelegeam cum se profilează oamenii şi îmi era ... incompatibil, ca o reactie imunologică. Contextul mă rejecta, şi eu pe el, de asta am plecat. A fost şi şocul tezelor din iulie ‘71. Înţelegeam ce urmează. Am decis să plec şi să suport consecinţele. Treceam dintr-a 11-a în a 12-a în vara aia. Am plecat legal şi nu m-am mai întors. Asta a fost.

Şi cum aţi trăit? Eu dacă mă duc acum la Zurich, mor într-o săptămână, dacă nu am nimic asigurat.
Fii serios! Cum să trăiesc? M-au pus la întrebari, mi-au dat drept de muncă, apoi azil, am muncit la gară, apoi m-au ajutat apropiaţi ai familiei să intru la şcoală în plin semestru, am primit un stipendiu de 500 de franci, mă gospodăream. Aveam o garsonieră de la acea prietenă a părinţilor mei. Era ca o celulă, aşa, dar eram liber. Nu dormeam prin cavouri, exista mereu un drum – mai greu când există prea multe!

Ce aţi muncit la gară?
Am fost încărcător de bagaje, paznic de noapte şi am muncit la dat zăpada. Asta se putea acolo, şi îţi faceai un ban de buzunar, pe care eu încă îl număram în lei, şi era măreţ! Dar la pâine, îmi cereau franci. Nişte chiţibuşuri, care sunt însă primele amintiri ale emigraţiei, alături de primele impresii din şcoală, privirile speriate ale celorlalţi şi ale profesorilor, prima notă proastă, urmată pe urma de succese si elogii – gen „mamă, maimuţa ştie să vorbească!”, dar la modul sobru. Şi de bucuria depăşirii barierelor invizibile, una câte una – fiecare deschizând acelaşi orizont ca pe unul nou, mai viu şi mai colorat.

Câte interviuri aţi dat pentru presa română?
Ăsta e al doilea.

Nu e prea puţin?
Nu ştiu. Ce exact presupui că ar trebui să ştie lumea de mine şi din ce pricină? De ce?

Pentru că sunteţi un exemplu.
Da? Şi ce exemplu vrei tu să iei de la mine? Eu aş prefera, dacă reuşim în acest dialog, să îţi spun ceva care să poată folosi şi dă de gândit la cât mai mulţi – persoana mea poate să se strecoare in acsete gânduri. În ultimă instanţă, persoana mea poate să îmi fie şi egală.

Înţeleg, fiindcă şi eu cred la fel.
Păi, vezi? Dar sunt lucruri care mă apasă. Am învăţat să descopăr cum suntem trataţi şi cum suntem văzuţi şi de acolo, din Occident. Avem un loc modest în lume. Cum se împacă românul cu adevărata sa valoare şi şi-o poartă in lume? O întrebare dură de 40 de ani, se poate discuta.

Vin berile: Hai noroc!, zice profesorul. Hai noroc!, zice şi reporterul. Observ că Preda Mihăilescu, la fel ca mine, este stângaci. E bine de ştiut.


Sunteţi stângaci?
Da, sunt.

Aţi învăţat seriozitatea în Elveţia?
Nu ştiu dacă am învăţat-o. Cât să trăiesc, da. Legea cum sa traversezi strada e uşor să o ţii. Important e să înveţi legea care îi face pe oameni să se recunoască unii în alţii când ai spera mai puţin, şi să nu uiţi că ea există. Ăsta este un lucru a cărui seriozitate nu aş lua-o niciodată în ras. Celelalte seriozităţi, cum pot oricând deveni frate cu îngâmfarea, îşi merită persiflarea periodică. Chiar şi într-o ţară foarte serioasă, legea este pentru om şi nu omul pentru lege – şi asta trebuie să respecţi, şi poţi să ai curajul să ceri şi de la alţii să o facă, căci este scris mare în Biblie, o cunosc şi dânşii.

Eraţi punctual?
Da, deşi pe prietenii pe care îi cunosc îi las să mă aştepte şi îi aştept. Nu este o religie, domnilor, e un raport uman, care face parte din respect. Nu întârzii la cursuri, sau când am oaspeţi, există o punctualitate funcţională şi de respect care nu se încalcă.  

O abstracţiune în birouri

Eraţi un om din Est. Cum se uitau la dumneavoastră?
„Ei se uitau” sunt mulţi, eu unul singur. Şi mai face, ca peste tot, şi haina pe om. La gară, eram între turci şi italieni – am învăţat să şi numar pe turceşte. Elveţienii erau o abstracţiune in birouri. Pe urmă, la şcoală era altceva – în câteva săptămâni eram cel mai bun în clasă, sau în şcoală, şi cred că pentru toţi era ceva curiozitate şi mândrie să mă cunoască, iar pentru mine un joc între setea de a cunoaşte ceva nou, o îngăduinţă pentru rolul exotic şi o grijă omniprezentă faţă de „ce va fi după aceasta?” - în speţă şcoala. Dar o reactie tipică la elveţienii germani este mai întâi teama – lor le este teamă de necunoscut, le e teamă chiar de oamenii din propriul neam, aşa sunt ei. De aceea trebuie să organizeze totul perfect – bine organizaţi se urcă pe Matterhorn şi pe Everest, dar tot le e teamă să întâlneasca un om la care nu se aşteptau să-l întâlnească. Aşa sunt. În ceea ce priveşte „Estul” - acesta era mai mult în mine, pentru ei ca italian, turc, sud-american sau estic, pâna la un punct, nu făcea mare diferenţă. Vorbesc de perioada de început, din şcoală. Mai tarziu, evident că sunt diferenţe.

"La început mă gândeam balcanic: să îi aştept şi să îi bat, să îmi recuperez demnitatea"

Exista xenofobie? Şi cum reacţionaţi?
Frica de care vorbesc este şi ea o formă pasivă de xenofobie – dar fundamental este doar o insuficienţă. Şi la relativ puţini devine o formă activă de xenofobie, din fericire. Nu neapărat cea ultraviolentă, care omoară, dar una care sufocă şi care vorbeşte despre tine şi peste tine, de parca ai fi din carton, una care îţi însuşeşte munca în modul cel mai de la sine înţeles – că doar nu o sa fie a unuia ca tine! Dar atenţie: cred că oamenii de aceasta calitate în Romania fac altele mult mai boacăne, să ne înţelegem. La început mă gândeam balcanic: să îi aştept şi să îi bat, să îmi recuperez demnitatea, dar apoi măsuram cât de mult îşi dau seama ce fac... şi mă potoleam, păstrând furia doar pentru cei puţini care fuseseră dăunători în mod specific - la modul să arăt că nu înghit orice, mai important decât dacă îmi foloseste sau nu foloseşte, practic vorbind.

Ştiu că în oraşul din Germania unde predaţi şi locuiţi există încă adunări de nazişti.
Astăzi îmi este egal! Sunt nişte amărâţi zgomotoşi. Dar sunt situaţii în viaţă când simţi că între ei şi tine nu este mult care te poate apăra, dacă li se năzuie.

Astăzi, dar înainte?
... am învătat.
Lecţia e că există ceva uman universal şi eşti aproape necreştin dacă naţionalizezi asta. Le intri în joc şi te rezumi pe tine la obiectul etnic… Mare prostie! Am atâţia prieteni care sunt întregi şi se ridică peste „origini”. Ce vină au prietenii mei care sunt cum sunt, ce vină am eu că sunt cum sunt? Viaţa e facută din altceva.

E lumea mai bună acum decât în 1973 când aţi plecat din România?
Ce întrebare îmi pui! Viaţa cui, unde? Dacă mă întrebi de viata mea, sigur că s-au schimbat multe, în primul rând am alte griji, dar sunt mai puţin vulnerabil, nemijlocit vulnerabil. La început vii cu o fereastră minuscula de experienţă şi existenţă, care nu spune nimănui nimic, şi eşti confruntat cu o puzderie de existenţe şi experienţe, care ţie îţi sunt străine. Şi în plus mai vii şi dintr-o ţară în belea – mulţi români sufereau atunci de modul cum se vorbea de ţară, când se vorbea, şi cât de puţin era ea cunoscută pentru ce avea mai bun. La un moment dat stai şi te gândeşti: şi de ce între atâtea sute de ţări şi neamuri, ar fi aceea a noastra înţeleasă corect şi în profunzime, aşa cum ne dorim noi? Iar dacă depăşeşti uşoara descumpănire pe care o creează această întrebare, uiţi de dorul omenesc să fii înţeles, să fii „acceptat cum esti”, şi dezvolţi setea de a gasi pământul patriei în oameni. Le afli experienţa, începi sa o simţi independent de orice comparaţie, în sine şi cu durerile şi bucuriile lor, cunoşti mulţi oameni neaşteptat de diverşi. Mult timp pare că nu se întâmplă nimic, şi deşi ai prieteni şi ai trăit momente înălţătoare de bucurii şi depăşire a barierelor, momente unice, când te regăseşti, parcă tot străin şi în afară eşti. Dar vine o zi, când ţi-ai capat greutatea tocmai prin experienţele străine pe care le-ai contopit cu cea personală – sau, ma rog, cu cele multiple ale celor cu soartă asemănătoare. Şi neaşteptat descoperi că oamenii acum vin să te caute, nu pentru că vor sa te ajute, sau să îţi ceară ceva, ci vin pentru că simt că poţi să le dai la nevoie o voce neobişnuită, care aduce ceva pace, şi nu mai eşti nici străin nici de alt fel, esti om între oameni, şi unul care îi ajuta să sară puţin peste propria umbră. Într-un fel a fost un noroc că am rezistat atât de mult timp universităţii – căci mereu mă întrebam, eu acelor copii ce am să le ofer, ei, care caută o îndrumare în viata şi nu numai lecţii profesionale; ce valoare are experienţa mea particulară, pentru viaţa lor? Mai târziu problema s-a cam rezolvat de la sine: merge. Nu trebuie să mă întreb, am din fiecare an un mănunchi de băieţi şi fete – ai mei, care mă urmează apoi până la sfârşit, îi atrage ceva din modul meu de a povesti matematica, sunt receptivi la pasiunea mea specifică, şi atunci eu le-o împărtăşesc cu respect pentru modul în care sunt ei alcătuiţi, ce ştiu eu că este – desigur, din interiorul materiilor pe care am sa le predau, ca să nu mă înţelegi greşit. Şi greutatea de care vorbeam se simte cumva – vin la mine şi doctoranzi, tineri, şi colegi, femei de servici sau străini talentaţi şi fără debuşeu, cumva parcă se ştie că românul are un har să înţeleaga repede şi atent grija omului, şi ştie să o arunce înapoi in mare, făcându-te până la urmă să mai şi râzi de ea puţintel. Iar dacă este rost de un sfat, îl găseşte şi pe acela. Şi desigur la modificarea vulnerabilităţii, pe lângă toată evoluţia personală, contribuie şi faptul că am familie, am o fetiţă, eu suntem trei. Aşa că în acest sens, viaţa poate a devenit mai bună pentru mine.

Şi ţara?
În ceea ce priveşte ţara cu belea, se pare că iesirea din comunism nu a rezolvat această problemă, şi reuşeşte încă, cu brio, să se facă de râs prin lume. Şi aici însă particip altfel – pâna în '90 eram preocupat foarte la prima persoană de imaginea României „adevarată” în lume. Acuma, pot fi mai spontan: vin oameni din ţară, mai ales iarna (pesemne în jurul sărbatorilor?) şi cântă pe străzi. Mulţi îi vezi că o fac pentru bani, şi trec pe langa ei. Şi exista Fane, care vine de câţiva ani – are peste 60 de ani şi arată mai mulţi, dar este mititel şi ochii ii sclipesc de drag când îşi atinge scripca lui pe care o are de mai mult de jumătate din viaţa lui. Odată am remarcat că, spre deosebire de alţii, îşi alege locuri neavantajoase, cu puţini trecători, si l-am intrebat – mi-a răspuns, cu o sinceritate greu de simulat, că lui îi place să cânte ... când mă vede Fane, îmi cântă „Să-mi cânţi cobzar batran”, sau „Ciocârlia”, şi scripca lui saltă – odată am început şi eu să cânt lângă el.

Câţi ani are fiica dumneavoastră?
9 ani şi jumătate

V-aţi gândit unde o să trăiască ea?
Nu. Asta ea va decide – ce vreau eu este să înveţe devreme că aceasta este o alegere, că nu există doar lumea pe care ai cunoscut-o pentru că ai trait in ea, şi mai târziu poate lumea unde te duce munca, mai exista atâtea alte lumi, cu atracţiile şi frumuseţile lor, cu pericolele şi durerile lor, şi în care oamenii trăiesc, cum noi trăim aici. În ceea ce priveşte alegerea şi lumea actuală, noi acum trăim o mare încercare de curăţire. Uneori am senzatia că jegul acumulat în lume pe decade, ba secole şi milenii, pe toate planurile, iese la suprafaţă, ne sperie puţin, dar de fapt se spală. Trăim de aceea puţin ca într-o latrină, nu pentru că ar fi mai rău, poate dimpotrivă – dar pentru că lucruri ţinute mult sub capac ies la iveală. Şi am senzaţia că şi graţie păcii lungi sunt nişte generaţii care vor să trăiască în adevăr. As dori ca Seraina să înveţe - să se preocupe - cu ce se mănâncă  adevărul. Eu m-am investit în Elveţia ca „militant” - un non-cuvânt care nu prea mă îmbracă bine, dar să îl folosim în lipsă de altceva – pentru că mă deranja cum suntem trataţi. Familiile româneşti erau fiecare cu treaba ei, retraşi, resemnaţi, mă supara, înfuria şi incita asta. Elveţienii nu ştiau ce sufereau oamenii în România, de ce i-ar fi interesat? Dar aveau nevoie de ordine, şi atunci, în lipsă de întelegere mai detaliată, ne trezeam încartiruiţi în te miri ce asociaţii mentale. Reacţia primară era să te superi, să te gândeşti că le lipsesc cunoştinţe, reactii de aparare – dar cum ţi-am spus, într-o bună zi îţi dai seama ce absurde sunt toate aceste reflexe, de ce ar trebui ca noi să fim cunoscuţi şi înţeleşi, aşa, fără ca noi să facem nimic? Doar pentru că în România eram înconjuraţi de destui oameni care vedeau viaţa oarecum la fel? Şi pe acest sistem de întrebări, am înţeles că nu ai dreptul să aştepţi, trebuie să încerci să modifici cât poţi. Oricum nu poţi mare lucru, dar măcar să cunşti pe viu măsura acelui mic lucru pe care îl poţi face!

Românii trăiau fiecare pe o insulă?
Erau într-o formă de semighetoizare: simteau că nimănui nu îi păsa ce au trăit ei, şi de fapt, fără să realizeze, răspundeau în acelaşi fel. Trebuie să ţinem cont şi de limitele obiective de înţelegere. Faţă de cine aveau eleveţienii datoria să ştie?

În definitiv, de ce le-ar fi păsat, nu?
Tocmai. Ei aveau alte puncte de vedere care erau crescute din problemele lor. Deseori, oamenii mai de treabă erau mai stângişti, din motive legate de viaţa în lumea lor. Asta a fost mult timp greu de acceptat, predicam „adevarul revelat în viaţă” despre aceste idei, dar cu timpul am găsit măsura; mulţi români, şi alţi refugiaţi din Est nu au reuşit niciodată să treacă acest prag. Astazi, oricum, afişarea unei orientări politice la dreapta sau la stânga mi se pare păpuşă de carton, sau teatru pentru alegători. Pe atunci însă, eu am învăţat să vorbesc mai bine cu elveţienii, şi certându-mă cu stângişti înflăcăraţi sau de mode ... şi împăcându-mă apoi cu mai puţini şi mai buni dintre ei. Îţi spuneau convingerile lor, eu le spuneam convingerile mele, făceam demonstraţii, scriam la ziare, încercam să explic.

Aţi fost activ.
Da, scriam.

La „Românul liber”?
Nu, nu la ziarele Exilului românesc, direct pentru elveţieni, preocuparea mea era sa se stie mai mult despre noi, nu să ne explicam unii altora te miri ce. Deci eu porneam de la orizontul localnicilor, cu scopul de a-l lărgi pentru a-l cuprinde pe al nostru, nu invers. Dar cunoşteam oameni de la „Europa Liberă”, îl întâlnisem şi pe Ion Raţiu; nu am intrat însa în nicio organizaţie. Ei mă ştiau ce fac pentru zona Elveţiei Germane, era „casa” mea.

Pe Iancu Bidian din Freiburg (n.r. – lider al Exilului românesc din Germania Federală) îl frecventaţi?
Sigur că da, aromânii erau foarte activi acolo. Familia Barba (n.r. – familia din care provine soţia lui Mircea Geoană, Mihaela), părintele Popa – la demonstraţiile organizate de noi la Zürich, cei de la Freiburg erau mereu prezenţi şi de încredere. Căci trebuie să spun cinstit, nici nu erau foarte mulţi români în zona Zürich, dar din cei care erau cei mai mulţi nu veneau – teamă, inerţie, dorinţa unor realizari măsurabile care să îndreptăţească „investiţia” ... Eram mereu susţinuţi de Solidarnosc, şi cine trăgea cu urechea la cum vorbesc românii demonstrând pentru liberatate în ţară putea să audă cel puţin la fel de multă poloneză cât română. Asta o spun cu recunoştinţă pentru polonezi, nu ca reproş pentru ai noştri. Şi în acelaşi sens, doresc să îţi menţionez maxima lor, care m-a însufleţit dintotdeauna. Ei mi-au spus „între noi există obligaţia ca oricine aduce o critică în discuţie să îşi sfârşească contribuţia cu o propunere constructivă – critici goale nu se acceptă”. Foarte important! „Nu se poate” este un factor de eliberare al unor energii prinse în noduri gordiene, dacă ţelul este explicit unul de depăşire a impasului. Fără de aceasta, „nu se poate” poate deveni pur si simplu obscen!

Aromânii sunt de obicei mai sentimentali faţă de România.
Sunt mai încercaţi de viaţă, deci îmbracă mai bine rolurile. Au fost mereu pribegi şi au ştiut mereu să se ţină între străini. Au avut şi această alegere pe care nu au mulţi, de a şti să îşi păstreze identiatatea. E un fel de a trai milenar.

"Cine e cu capul în nori vede primul când se înseninează"

Imaginea unui matematician de talia dumneavoastră e aceea a unui om cu capul în nori, deconectat de la problemele de zi cu zi. E un mit matematicianul care se ocupă doar de conjecturi şi nu are treabă cu viaţa reală?
Toate miturile au o parte de realitate.

Sunteţi cu capul în nori?
Cine are capul in nori poate vedea mai devreme când se înseninează. Când exerciţiul gândirii este şi muncă zilnică, are loc dezvoltarea unei altfel de atitudini faţă de contingent. Unora le poate apărea ca una „cu capul in nori”. Dacă nu eşti tocmai obosit sau surmenat, gândirea te ajută şi să ai o recepţie mai bogată a lumii concrete, observi lucruri pe care alţii le trec cu vederea. Oricum, eu am lucrat aproape 20 de ani în industrie şi pot pune întrebarea - „Dacă noi avem capul in nori, ei unde îl au?” Uită-te ce catastrofe produc oameni din „real world”, şi se bat cu pumnul în piept cu „previzibil” şi „creştere” şi alte prafuri în ochi.

Ce aţi lucrat în industrie?
Am lucrat numerică în industrie grea şi apoi în securitate IT: criptografie şi aplicaţii. Mi-am folosit matematica, dar era altceva. Târziu am ajuns şi la vocaţie. În 2000 am simţit că e timpul să o las cu munca aplicată: se cam repetase sistemul „lasă-l pe prost să muncească cu placere, şi apoi ia-i munca şi laudă-te cu ea”, ori eu aşa ceva nu suportam! Astfel am acceptat o „asistenţă” (n.r. – o catedră de asistent universitar) undeva în centrul-nord al Germaniei. Şi asa, în 2002 s-a întâmplat cu Conjectura lui Catalan.

Sunteţi intransigent cu prietenii dumneavoastră?
La fel de intransigent cum sunt şi cu mine. Dar lucrurile de netolerat nu le tolerez. Viaţa e un mozaic, trebuie să ştii să te descurci prin mozaicul acesta. 

La ce foloseşte matematica?
Matematica foloseşte ca să nu amesteci borcanele, să înţelegi pe ce premise ajungi la concluzii. Oamenii fug de obicei după concluzii şi nu înţeleg premisele. Exista un curent în psihologia modernă, cunoscut în jurul numelui lui Daniel Kahneman, şi care, foarte pe scurt, dezvăluie prin cercetări şi experimente empirice foarte iscusite, festele pe care ni le face gândirea curentă, modul în care în mod aproape fiziologic ne creem iluziile protectoare. Foarte important şi interesant. Aceasta mă ajută să îţi răspund mai uşor la întrebare: eu cred că matematica serveşte sa cucerim spaţii tot mai întinse ale gândirii pure, eliberate de festele fiziologice cărora le suntem cu toţii supuşi. Ca matematician eşti obişnuit din munca de toate zilele să îţi maltratezi intuiţiile, convingerile şi deprinderile de gândire, prin scepticism, supunerea la nişte perspective multiple a gândurilor şi mai ales verificare, acest lucru pe care omul îl face mai degrabă cu alţii decât cu sine. Aceasta face să fii în general neutru şi destul de rapid în a simţi contradicţii şi inconsistenţe în dialoguri, opinii şi alte manifestări ale gândirii în societate. Poţi să ajuţi, uneori te găseşti, esti ingenuu şi ataci problemele ca în matematică, din pasiune pentru adevăr – şi spre marea ta tristeţe găsesti că oamenii sunt încă puternic ancoraţi într-o identificare a propriilor convingeri, gânduri protectoare sau deducţii la prima mână, cu „adevărul” şi în egală măsură cu propria lor „integritate morală”. Este foarte răspândită superstiţia conform căreia o gândire „fundamentalmente onestă” nu poate altceva decât sa ducă la percepţie neştirbită a „adevarului”, ba chiar mai mult, două gândiri fundamentalmente oneste – şi la fel de profunde sau superficiale, în treacăt fie spus – trebuie în mod necesar să ajunga pe aceleaşi teme, la aceleaşi „concluzii”. Iar lipsa realizării acestui fapt – care ar ţine mai mult de coincidenţă decât de natura vieţii şi a realităţii duce în general la suspiciuni, încurcături deplasate ale sărmanei morale care nu are mult de pierdut pe acest teritoriu, şi ... adevărul devine tot mai mărunt. Ei, matematicienii, au exerciţiul specific care – în principiu – îi ajută să fie mai liberi de această superstiţie, să reziste mai uşor tentaţiei unor concluzii pripite, să vadă mai multe şi din mai multe unghiuri de vedere. Deci, măcar într-un viitor apropiat, în care ideile lui Kahneman vor fi mai răsândite şi luate in serios în mai multe discipline şi domenii de activitate, matematicienii pot fi foarte folositori.

Vă mai apăraţi valorile pentru care aţi plecat din România sau aţi renunţat?
Cum şi de ce să renunţ, ce mi-ar mai rămâne?

Eu cred că aţi plecat din România fiindcă nu puteaţi vorbi şi e obositor să gândeşti altceva decât ce trebuie să spui. Chiar dacă ai gândire de matematician, tot greu e!
Asta e o remarcă bună. Văd că înţelegi. Am pierdut şi timp, şi bani, şi energie, şi tinereţe. A fost o alegere pe care să o duc până la capăt. Am realizat ce se putea realiza, mai nimic, adică.

De ce spuneţi „mai nimic“?
Pentru că nimic nu s-a schimbat prin investiţia mea. Şi pentru că este un nimic valoros, deci departe de mine să îi batjocoresc valoarea, prin exagerări! Subiectiv am învăţat multe, mai pe viu şi mai in detaliu, despre cum „funcţionează lumea”; în plus am avut privilegiul să cunosc nişte români măreti, şi să înţeleg în ce consta măreţia lor şi de ce ea ramane, chiar dacă nu au mutat munţi, pentru ca numele nostru de români să fie recunoscut de lume cum credeam că ar trebui sa fie – gânduri care erau cele ale primilor mei ani de tinereţe emigrată. Obiectiv, am făcut spre exemplu ca în câţiva ani în presa mare de limbă germană în Elveţia să se scrie mai des şi mai obiectiv despre România, am avut prilejul să intervin clarificator în repetate rânduri şi pe diverse teme. Între care poate cea mai importantă, ideea obsesivă a „dărâmării satelor ca expresie a unui proiect cu caracter etnic dirijat împotriva maghiarilor din România” – deci fundaţia termenului de “naţional-comunism”, o altă eschivare de la probleme, inventată de intelectualitatea occidentală. Aceasta malconcepţie, pe cât de lipsită de orice susţinere prin fapte, era – din motive întemeiate, asupra cărora nu ne vom abate aici – o idee răspândită la acea vreme în intreg Occidentul: plăcea! Poate înţelegi acum mai bine de ce nimic, dar totuşi un nimic de valoare.

Şi ce puteaţi face mai mult?
Nu m-am întrebat niciodată în acest fel: eu mă întreb de obicei ce pot face mai mult, cât timp pot schimba ceva, apoi întrebările se adresează situaţiei noi în care mă găsesc. Probabil că nu am ajuns încă la vârsta la care să mă întreb, retrospectiv, ce puteam face altfel – sunt în pace cu faptul că intrebarea mi-am pus-o continuu, în măsura puterilor proprii. Şi esenţialul este să faci ce crezi că trebuie facut, sau cineva trebuie sa facă – nu este sa aştepţi nu ştiu ce succese.

Asta aţi aflat-o ulterior?
Ştiam de la început, căci altfel aş fi fost dezamăgit. Fiecare om trebuie să îşi facă datoria, nu e nevoie de mai mult. Poţi să şi mori, dar trebuie să mori făcând ceea ce trebuie să faci.

Pariul cu dracul

Sunteţi fericit, domnule Mihăilescu?
„Verbleibe denn, du bist so schön” - ştii tu pariul lui Faust cu dracul! Cine „este fericit”? În cea mai mare parte din timp „sunt”-cum este timpul. Dar trebuie să admit că am avut privilegiul să traiesc mai mult decât o dată nişte momente de profundă fericire şi beatitudine omenească, sufletească – plătite şi cu un drum anevoios poate, ele au dreptul să fie văzute.

Cum v-a schimbat fiica dumneavoastră? V-a făcut mai bun?
Sper! În orice caz, in ultimii ani, în care se dezvoltă un dialog fascinant cu ea, m-a făcut sa descopăr o dimensiune cutremurătoare a comunicaţiei: ea luptă cu mine, cu moştenirea necunoscută pe care o are în ea, o simt alături sş simţind poate ca mine, şi în acelaşi timp nu ştie nimic – deci orice încercare de a o face să înţeleagă ce nu a vazut şi nu a trait este o aventură la limită, o aventură care se măsoară în interesul ei viu care rămâne.

În România s-a ajuns la un nivel de saturaţie, iar oamenii nu mai ştiu în ce să se refugieze, în ce să îşi mai investească timpul, dragostea, ce le-a mai rămas.
Aş fi mai dur. Drumul trebuie să fie invers: să cunoşti mai întâi sursele care îţi mănâncă energia.
 

Şi dacă sunt publice?
Păi publică e toată viaţa. Noi, în Exil, eram dezrădăcinaţi, public dezrădăcinaţi, căci sub acoperişul nostru eram în lumea noastră. În ţară s-au trait cu totul alte şi apăsătoare încercări. Rămâne faptul că lupta cea mai dificilă este cea din noi, cu aşteptările, resemnările, inerţiile şi iluziile pe care le purtăm, le-am moştenit, sau le-am cultivat. Această luptă o regăsim oriunde, şi este a tuturor oamenilor. Întrebarea este importantă, şi cere osteneala să o abordăm corect.

Să o abordăm!
Primul lucru pe care am să îl spun, pentru că este, omenesc fiind, specific românesc, in mod precumpănitor, este acesta: românul socoteşte că va să fie salvat, că ceva în intocmirea acestei lumi face ca el sa trebuiască să fie salvat, doar că nu a găsit încă ce anume! Şi nu se înşeală de tot – se zice că rostul vieţii este Mântuirea, deci să negi că ar exista ceva în rost, mergi prea departe. Dar oamenii apoi caută în afară ... şi se rătăcesc. Eu aş spune: un început adevărat trece într-un fel sau altul prin macerarea iluziilor din noi, urmărirea lor ca pe nişte jivine care ne împiedică de la a fi ce suntem. Asta cred că este valabil pentru tot omul – ca matematician, mult din această luptă am dus-o în gandire, deşi ai văzut bine că nu numai în gândire; în funcţie de temperament şi pasiuni, fiecare poate să o facă altfel, dar este locul unde se găseşte pe sine şi se aduce în viata. Există teama că dacă te uiţi prea adânc în fundul sufletului, descoperi iluziile şi vrei să le luminezi, rămâi gol, nu mai rămâne nimic: adică tocmai în pragul în care începi sa descoperi că mult din ceea ce de fapt te împiedică să trăieşti este ţesut cu iluzii, frică încearcă să şoptească faptul că mai bună iluzia decât necunoscutul sau neînţelesul. Ei bine, experienţa lumii, şi a mea personală, modest în acord cu ea, spune: fals, dimpotrivă, dragostea nu poate să dispară, ea rămâne, căci noi suntem ea şi ea ne ţine, mai degrabă piere universul. Şi atunci ce ne doare este doar neliniştea lui „cum va fi”, de fel o bănuială întemeiată că nu ar mai fi nimic, căci asta nu este cu putinţă. E drept că nu mai este o dorinţă, aşteptare, bucurie sau o obişnuinţă, ci se transformă mai mult in miracol – miracol al întâlnirii neaşteptate, în Fiinţa mai largă din care suntem. Exemplu mai uşor de închipuit pentru toţi: Ninge, îl văd pe Fane în Göttingen, cu scripca, şi mă duc la el „când te văd, parcă mă ia aşa, cu călduri” - şi se freacă pe straiele lui grele. „Bună să-ţi fie inima”, îi răspund, în timp ce el deja pe scripcă a trecut la adevărata muzică pentru cei care ascultă. La sfârşit, bună-ziua – bună-ziua. El, mesagerul Muzicii, eu Trecătorul care O primeşte, ne facem datoria fiecare şi ne întâlnim. Miracol – ce nu ţine de domeniul calculului, al controlului şi al planificării. Oamenii exprimă deseori năzuinţa de mai bine, a dorinţelor lor sincere, poate îndreptăţite, cu vorbe ca „ar trebui ...”. Cine este însa actorul, subiectul acestui „ar trebui?” Dumnezeu – oare este scris că îi mână pe oameni ca pe vite, spre fericire? Familia? Societatea? Fanfaronul zilei votat fără ca cineva să aibă vreun temei de a se încrede in el? Cine este „ar”, subiectul lui „trebui”? Şi cine este vorbitorul care sugerează, doreste sau îi impune lui „ar” să „trebuiască”, cu ce se face el folositor în actiunea lui „ar”? Cam aşa merge macerarea iluziilor, cu întrebări îndreptăţite, din mijlocul cărora ţâşnesc răspunsuri neaşpteptate şi revelatoare. Şi eu cu ce să ajut?

Cu mai multă voce. Trebuie să vorbiţi.
Eu nu sunt „ar” - deci să mergem mai departe. Eu înţeleg că omul în România nu mai ştie pentru ce să se investească. Am impresia că se află la un impas în care „eul său privat, familiar” este în conflict acut cu „eul social” al unei societăţi care în 50 de ani de comunism a fost a celorlalţi, şi cei 20 de ani după aceea nu au contribuit în mod pozitiv spre alcătuirea – căci nu se mai poate vorbi de „recuperarea” - unui „eu social”. Nu se mai poate vorbi de recuperare, pentru că oricât de importanta ar fi reînnodarea cu tradiţia şi trecutul, lumea s-a mişcat nespus în zecile acestea de ani, şi nu în tradiţie singură se va gasi raspunsul – ceea ce este divers de a spune că se va gasi „fără tradiţie”. În Elveţia sau în Germania trăiesc în societăţi în care mă mir şi mă întreb cum funcţionează eul social? În mod neîndoielnic, cetăţeanul în fibra sa profundă acordă societăţii un minim tribut constant de încredere şi datorie, care rămâne neatins de lupte, dezamăgiri şi diferenţe sociale. Fără să pot „înţelege” misterul acestei participări colective, altfel echilibrate – eu, când sunt în poziţia să mă pot dărui, descopăr că pot fi în armonie cu această alcatuire. În România oamenii nu îşi doresc fundamental altceva, decât să poată să se daruiască prin ceea ce pot face, poate sa continue să înveţe în viaţă şi în îndeletnicire, şi să poată să traiască din ceea ce fac. Şi le lipseste metrul. Poate nici nu există – dar poate sunt bine sfătuiţi să nu aştepte să le fie înmânat, ci să caute să îl aducă mai aproape de gospodăria lor, mai aproape de ce pot înţelege şi influenţa.

Aţi avut norocul să vă mişcaţi într-o disciplină cu limbaj universal. Matematica v-a permis să...
Mi-a permis ce a fost, poate, pe temperamentul si caracterul meu. Eu am practicat matematica pentru că e meseria pentru care am vocaţie.

Aici aţi avut şi cele mai bune rezultate.
Sper să nu mai vorbim mult de trecut.

Ne pregătiţi ceva?
Da!

Medalia Fields nu o mai puteţi lua din cauza vârstei.
Că îmi şi pasă mie de Medalia Fields! Eu fac tot ce pot să fac, ce este important este ca ceea ce văd să fie în toate planurile verificat şi să pot să exprim corect, să văd că intuiţia şi cu gândirea m-au putut îndruma pe o bucată lungă de drum solitar, pe o cale justă. Şi, ca să fim bigoţi, nu îmi este perfect indiferent impactul lumesc al muncii mele, fiindcă am o fetiţă şi trebuie să îi asigur ceva, ca să aibă şi ea o viaţă normală. Dar nu poţi munci cu scopuri externe în minte, încercarea de a te opri la mijlocul drumului ar fi prea mare!

Ce relaţii aţi avut cu fratele dumneavoastră (n.r. – antropologul Vintilă Mihăilescu)? Nu l-aţi invidiat că a trăit în România? Sau invers?
Răspunsul simplu e că ne-am asumat amândoi. Ştiam care sunt exigenţele propriilor alegeri. A fost la început o perioadă de câţiva ani din care el a sintetizat formula „tu vei arăta că se poate şi acolo, eu voi arăta că se poate şi aici”. Cu toate tentaţiile omeneşti, cred că amândoi am înţeles să nu ne luăm destinul la modul personal. Frate-meu nu a conceput ideea vieţii în străinătate. El lucra în limba asta, în română – aici poate intervine „limbajul universal” de care vorbeai, chiar se prea poate. Dar în afară de asta, am descoperit în continuu că suntem foarte similari în contemplaţie şi gândire. Dragule, în ultimă instanţă, foarte puţine ştim, ca să fim mai realişti: puţin alegem şi dispunem, puţin împinge şi destinul de la spate. Ai văzut că şi eu nu credeam că pot preda unor studenţi străini – pe undeva îndoiala avea o rădăcină foarte asemănătoare. Deci, aşa este. Invidie, nu – cred că ştim amândoi să ne blestemăm şi răfuim cu propriul drum şi destin, ca să nu ne irosim energia şi puterea în prostii. De ajuns că această mică alegere ne-a depărtat vieţile in modul în care a facut-o, nu ajunge?

Există genul acesta de relaţie în familie: cei care pleacă au nostalgia României, cei care rămân ar fi vrut să plece şi cumva toţi reuşesc să fie nemulţumiţi.
Asta e condiţia umană. Dar se poate depăşi. Mie îmi place modul în care s-a situat el în ultimii 20 de ani, rezistând modest şi tenace atât tentaţiilor „occidentalizante” în care unii intelectuali bucureşteni au căzut până la limita fariseismului, de o parte. Şi în egală măsură tentaţiilor conservatoare, neaoşiste care încearcă să închidă mai multe porţi decât are coliba – rămâne poarta din spate larg deschisă, uita-te la kleptocraţii actuali unde deschid uşile. Nu că aceştia ar fi chiar şi neaoşişti, vorbesc doar de faptul că nu poţi trăi fără uşi şi ferestre la casă, şi când trăieşti în România, o fereastră se deschide spre Apus, una spre Sud şi una spre Răsărit. Asta a fost răscrucea la care trăim de milenii! Deci îmi place că el şi-a asumat poziţia de „centru înainte”, cum îmi plăcea şi mie să mă definesc, cu mulţi ani înainte de a putea să ne revedem; şi ştiu că pentru aceasta a fost înjurat din toate „lagărele”. Dar mai de curând văd că pare să fi dezvoltat un fel de sistem explicativ al rostului şi derutei românului de azi, la care le place multora să se refere. M-aş bucura să nu se oprească lucrurile aici, şi să fie şi alţii care să renunţe la polarizări. Dincolo de aceasta, un singur lucru important mi se pare că este destul de neglijat în România: nu de la Occident trebuie să începem cu noi. În acelaşi timp însă, cineva trebuie să reprezinte ţara ca om vertebrat – în fata Europei, oricum. Mai există un al doilea plan, de care vreau să vorbesc, şi aceasta este comunitatea de interese a fostelor ţări comuniste, actual în Europa – la care se poate asocia şi Grecia. În Europa mare, au multe puncte sensibile în comun, dar au şi o tradiţie nefastă de fărămiţare şi lipsă de solidaritate. Ţările din Estul şi Sudestul Europei nu îşi pot permite să lupte una împotriva alteia, în ascuns, în cadrul Europei; şi nici să îşi fie indiferente. Şi această stare se depăşeşte prin atitudine asumată, muncă şi deschidere demnă.

Cioran şi Dumnezeu

Sunteţi credincios?
Încerc. Suntem crescuţi în comunism, nu avem o relaţie de naturaleţe cu credinţa. Încerc să înţeleg ce îmi propune credinţa. Dar sunt convins de două lucruri: argumentele antideistice ale iluminiştilor sunt un antidot politic, dar logic inconsistente. Pe de altă parte este clar că vorbim de credinţă şi nu de biserică. Am citit de curând „Mărturisirile” lui Tolstoi, o cărţulie misterioasă, care a fost publicată în Germania în 1902, căci îi era teamă să o publice în Rusia. Foarte frumoasă descriere a itinerarului său spiritual până la un punct. Cum făcea parte dintr-o pătură socială foarte înaltă, cumva a prefigurat probleme prin care o masă mult mai largă de intelectuali au trecut 100 de ani mai târziu: iar când a căutat credinţa înapoi în tradiţie, ca un răspuns la un gol rămas în inimă, a făcut-o cu dedicaţie câtiva ani, poticnindu-se în final de următoarea problemă. Preoţii lăudau doctrina şi forma locală a creştinismului – întâmplator ortodox, deci înrudit cu al nostru – ca singura valabilă, şi ponegreau pe alţii. Tolstoi care văzuse mai multă lume -inclusiv, este adevarat, acelaşi tip de unilateralism în alţi vlăstari ai trunchiului creştin- nu a putut accepta compromisul. Pare o bagatelă, dar m-am împotmolit şi eu de aceleaşi aparenţe, drumul mai depate este mai singuratic.

Aveţi o teorie despre apariţia universului? Mergeţi pe varianta religioasă clasică?
Clasică în niciun caz, fiindcă nu există „clasică”.

Biblia e clasică.
Nu trebuie să luăm ad-literam Biblia. Biblia este ca şi când cineva ar fi avut nişte imagini mult mai desluşite şi mai adevărate decât le putem avea noi, poate chiar şi despre anumite procese ale creaţiei – dar nu avea nici limbajul pentru a le descrie mai în detalii pe înţelegerea noastră, şi nu avem nici noi imaginaţia să înţelegem cam ce ar putea să ne spună. Drept care – unii cu seriozitate de speriat identifică zilele Creaţiei cu zile de rotaţie a Pământului în jurul axei, iar alţii la fel de serios iau Biblia însăşi în derâdere, ca şi când asta ar fi semnificaţia adevarată a acelor zile.

Dumnezeu l-a creat pe om?
Întreabă-l pe Dumnezeu. De ce nu Îl întrebi pe Dumnezeu? Cine ştie cine este Dumnezeu?! Cioran a spus că un om nu poate vorbi decât de două lucruri: despre el şi despre Dumnezeu. Rămane oricum singurul răspuns care merită luat în consideraţie – am dori să ne amintim şi noi mai bine cum şi în ce chip şi scop a făcut-o! Aceste întrebări nu au raspuns în planul logicii binare – a facut-o ori ba. Răspunsul se arată, in măsura în care afirmaţia câştigă în sens şi reprezentabilitate: căci într-adevăr când vine cineva şi te întreabă aşa „Dumnezeu l-a creat pe om?”, ce poti sa raspunzi? Nu trebuie mai întâi să te asiguri dacă aveţi o reprezentare cât de cât asemănătoare a ceea ce poate semnifica un răspuns afirmativ şi unul negativ? Altfel te pierzi în vorbe.

„A fi sau a nu fi?” Cioran răspundea „nici, nici”. E acesta un răspuns valid?
Nu ştiu în ce context a spus-o, că spunea multe bunul Cioran.

„A fi sau a nu fi” e o problemă la fel de grea ca în matematici, mai grea decât „Conjectura lui Catalan”!
E, că s-au ocupat mai mulţi oameni de ea şi nu au fost în stare să rezolve. Ce pui în răspunsul ăsta: nici să refuzi viaţa, nici să... Ce înseamnă „nici, nici”? Cioran scria în context, noi?

Aveţi aplecare spre filosofie.
Când alegi la 18 ani să pleci, n-ai încotro... trebuie să mai gândeşti si filosofic. Altfel nu ai cum să rezişti.

Ce ne lipseşte?
Cine ne lipseşte!

„România e extraordinară, dar se autodistruge în chip repetat, căci altfel ar fi fost prea extraordinară”. Cine a spus asta?
Am spus-o şi eu – au mai spus-o şi altii?

Nu. Dumneavoastră aţi spus-o.
Da, aşa e, ar fi fost prea extraordinară! Ce ne lipseşte? Poate încrederea în noi, stima de sine, poate acceptarea unui loc nici prea spectacular, dar nici de ultima speţă? Şi acceptarea faptului că nimeni pe lumea asta nu este obligat să ne iubească, dacă nu ne iubim noi mai întâi – şi ca o colectivitate! Să ne vedem şi în contexte: nici tranziţia grabită a formelor de societate nu este doar problema noastră. Este însă important ca societatea să se poată regasi, să dobândească o coeziune şi o unitate – se irosesc prea multe energii în vânt, altfel!

Avem un destin?
Destinul când se asumă se acceptă, se înţelege şi se depăşeşte. Asta îi lipseşte României: facerea destinului, acceptarea, înţelegerea şi depăşirea. Românii trebuie să se reafirme, fiindcă au fost închişi. Am avut o şansă mică: 50 de ani, de la Carol I până în Interbelic. Ia numără tu câţi ani de linişte am avut şi noi? Apoi au avut condiţii de război, dicatură sau semidictatură, permanent. Trebuie să ne redescoperim şi să vedem ce influenţă avem asupra destinului interior. Ceauşescu ce ne-a lăsat? Psihicul distrus şi complexul ăsta nenorocit de neputinţă.

Şi vinovăţia „dublului limbaj”?
Era insuportabil. În punctul ăsta trebuie să ne vindecăm cel mai urgent: de inerţia acestui dublu limbaj, care duce la autoflagerare, că nu am avut rezistenţă, solidaritate, aia, aia. Dar cine eşti tu să te compari cu Polonia? Cine eşti tu să fii atât de laş încât să nu accepţi diferenţele de context? Între folosirea circumstanţelor atenuante pentru atitudinea struţului şi autoflagelare, la fel de nerealistă, există o linie de mijloc. Una e Polonia cu o istorie catolică (relativ) glorioasă şi alta am fost noi, cu voievodatele, cu Gelu, cu Glad, si cu Menumorut, ca sa zicem aşa. Nu se poate compara un neam care a trecut prin nişte secole cu structura organizatorică bună, ca Polonia, cu un stat care a trăit sub Imperiul Otoman – oricât de autonom ar fi fost, din când în când. Nu se poate, pur şi simplu.

Dar oamenii nu mai au răbdare. Vor ca totul să se întâmple repede, instantaneu, ca pe internet. Vrem şi noi ca la Londra, chiar dacă nu avem nici tradiţia, nici...
Să fiţi sănătoşi! Si daca ar veni cineva să spună – va fi chiar mult mai bine, dar altfel, mai pe măsura voastră, nu ca la Londra. Atunci ce ar zice? Merita mai degrabă să aştepte? Depinde şi de ei.

Să fim sănătoşi, dar e greu ca un tânăr să înţeleagă că startul i-a fost furat.
Viaţa e grea! Te gândeşti că eşti din Africa sau te gândeşti că... Ce ştii tu despre ăla din Vest, ce depresii are, când acolo s-a făcut totul? A avea este un subterfugiu când nu mai ştii să fii. Când înţelegi că vrei să şi fii, nu doar să ai, atunci începi să ai contextul. Există un gol de energie în Vest care e mai mare ca aici în unele zone. Iar ideea cu startul furat, aici chiar că puţină istorie şi cultură ajută: oare generaţia care la 20 de ani era trimisă pe front, ce start a avut? Şi câte altele! În Spania, cu criza, se aud voci asemănătoare. Ştiu că nu este un raspuns, dar este câteodată bine să depăşesti cu privirea marginile farfuriei!

Matematica şi Dumnezeu

Era lumea mai în regulă dacă ar fi crezut în Pitagora, nu în Aristotel?
Matematica e o parte din Dumnezeire. Când o să ne întoarcem la Dumnezeu o să ştim. Totuşi tensiunea intre mistic si empiric-verificabil pare să fie o temă duală care se regăseşte în diverse religii şi spiritualităţi. Interesant este că pare a fi o polaritate faţă de care sinteza sau linia de mijloc nu prea este reprezentată. Decât poate de Christos?

Vă place ordinea din matematică?
Îmi plăcea şi ordinea Părintelui Galeriu, care aparent era un om construit din contradicţii. Îmi plac schimburile între oameni şi dăruriea a ce poţi. Unul e mai atent la ce primeşte înapoi, altul la ce dăruieşte. Despre asta e vorba în caracter. Fără dăruire, nimic nu se împlineşte.

Datoraţi mult cuiva pe care nu îl cunoaşteţi, care v-a dat harul.
Toţi datorăm.

Tot dumneavoastră aţi spus aşa: “În anii '70 şi '80, România s-a eliberat de vreo 20% dintre cei mai productivi oameni ai săi”.
Păi nu a fost aşa? Şi la fel şi după Revoluţie, după Mineriadă. A fost un fenomen de masă. România rămâne mereu în urmă fiindcă îi alungă pe cei mai buni. E o realitate.

Ce aţi făcut la Revoluţie?
Am strâns donaţii pentru români. În România am ajuns pe 2 ianuarie 1990. M-am întors în Elveţia şi am continuat să lupt pentru ca imaginea noastră să fie mai puţin mizerabilă. Am încercat să fiu portavocea azilanţilor politici români din Elveţia.

Cât aţi muncit la „Conjectura lui Catalan”?
Munca în matematică e continuă, nu poate fi numărată aşa... În matematică vezi imediat când greşeşti, trebuie să reiei mereu drumul de acolo de unde ai făcut greşeala. Important e să rămâi fidel cu mintea acolo. Una e să spui că e incorect ceva, alta e să explici de ce e aşa. Cred că am muncit toată viaţa pentru asta.

În concluzie?
Concluzie? (cântă) hai- a-hi, hai-a-he, vrei să pleci dar nu mă, nu mă iei, nu mă nu mă iei, nu mă, nu mă, nu mă iei – cum se poate asta, să nu mă iei? Cum se poate aşa ceva? Nu încape discuţie! Ne vom mântui, cu toţii, încetinel, încetinel. Nu se poate altfel. Să fii sănatos, şi bună să-ţi fie inima!

Teorema lui Mihăilescu
În teoria numerelor, Conjectura lui Catalan se enunţă astfel: singura soluţie  xa − yb = 1 pentru xayb > 1 este x = 3, a = 2, y = 2, b = 3. A fost enunţată în 1844 de către matematicianul belgian Charles Catalan şi demonstrată abia în 2002 de către matematicianul român Preda Mihăilescu, demonstraţie denumită şi “Teorema lui Mihăilescu”.

Articol din seria "Ce facem cu România", realizat în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero"

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite