Una dintre poveşti e despre captivitate, suferinţă, ruşine, abuzuri, sex pe bani, lacrimi, deznădejde. Cealaltă e despre libertate, luciditate, curaj, hotărâre, luptă, speranţă.

Titlul e „Loverboy“. Pentru cine nu le ştie povestea, sunt versuri simple, cu rimă, asemeni milioanelor de versuri scrise de fete pentru iubiţii lor:

„Te ţine de mână şi mergi, nu îţi pasă
Nu vorbeşti, atitudinea nu te lasă
Orbeşti instant la o vorbă dulce
Şi mergi cu el oriunde te-ar duce“.

„Oriunde“. Cuvântul, aşternut pe pagina unui caiet de dictando, s-a scurs din peniţa istoriei personale a unei copile pe care vorba dulce a dus-o spre iad. N-ai cum să înţelegi, doar citind versurile, ce poate însemna „oriunde“ – dar poţi deduce, în schimb, că n-a fost o poveste cu happy end:

„Îţi repeţi în gând, zi şi noapte, că e alesul
După o mare de lacrimi te prinzi care-i mersul“.

Sunt rânduri terapeutice; scopul lor e să cureţe suferinţa, s-o cicatrizeaze. „Scriu despre ce am trăit şi asta mă ajută“, spune Nicoleta. Când s-a terminat „nebunia cu el“, povesteşte, era foarte deprimată. „Nu mă puteam opri din plâns“. Plângea şi scria în jurnal, singurul căruia îi putea spune, onest, prin ce trecuse. Îşi punea acolo întrebări grele, îşi dădea răspunsuri amare. Nimic nu e fără durere când eşti forţată de iubitul tău să te prostituezi.

 „Ce fraieră eram, nu ştiu ce era în capul meu atunci. Auzi, că EU îi greşesc LUI?!“

Fata mă trage de mână şi mă coboară în lumea ei. „Sunt la ora de istorie. E 11 dimineaţa şi nu am chef de nimic. Mă gândesc la el şi mă macină multe. Mi-e foarte greu să trăiesc fără el, îl iubesc mai mult pe zi ce trece şi îmi pare rău când îi greşesc”, consemnează, pe prima pagină, jurnalul. Citeşte, bufneşte în râs, se uită îmbujorată la mine. „Ce fraieră eram, nu ştiu ce era în capul meu atunci. Auzi, că EU îi greşesc LUI?!“. Aşa gândea atunci. Pagini întregi despre iubirea pe care ea i-o purta, despre iertare şi încredere. Pe alocuri, câte-un semn de îndoială – se întreba, chiar şi atunci, dacă el era într-adevăr sincer cu ea.

Îndoiala a făcut loc, între timp, certitudinii: acum ştie că nu era sincer. Din cauza lui a ajuns aici, la centrul de reabilitare pentru victimele traficului de persoane de lângă Bucureşti. Sunt zece fete în centru, cele mai multe minore. Copile care merg din nou la şcoală, învaţă limbi străine, trec prin consiliere, gătesc, cântă, râd, fac eforturi să-şi recapete încrederea în sine, se hrănesc cu verbul „te iubesc” şi cu îmbrăţişări – şi învaţă să-şi construiască, din cenuşa destinelor lor de adolescente, o viaţă adevărată.

PRIMA EVADARE: Din casa tatălui
 

Nicky aduce din camera ei un album cu poze. Nu ţi-e greu s-o identifici: e acelaşi copil senin, blond, care te priveşte cu ochi zâmbitori din fotografii. În jurul ei, în cadrele foto, mama, tatăl, surorile – secvenţe din istoria uneia dintre milioanele de familii ale României. Niciun indiciu despre viaţa în absenţa aparatului de fotografiat, despre şirul de evadări care o aştepta, despre secretul care-a stat îngropat în sufletul ei ani de-a rândul, un secret pe care părinţii ei n-au ştiut cum să-l afle.

„Lui tata îi plăcea să bea mult, o bătea des pe mama, când ajungea acasă”, îşi aminteşte Nicky. Era alcoolic, violent şi fără loc de muncă, dar pe fete nu le bătea. Doar o dată, când i-au luat apărarea mamei, „s-a supărat rău […] şi ne-a lovit şi pe noi”. A fost singura dată când Nicky a mâncat bătaie de la taică-său, când a simţit pe pielea ei ce înseamnă violenţa măsurată în palme şi pumni. Nu ştia, pe-atunci, că există şi alte unităţi de măsură ale durerii.

Între cei doi părinţi au crescut, cum au putut, între episoadele de linişte şi cele de abuzuri, trei surori. Nicky, fata mijlocie, îşi aminteşte de viaţa de dincolo de fotografiile din care privea cu ochii zâmbitori, dar vorbeşte cu blândeţe, azi, despre părinţii ei.

„Ţin minte că prin 2004, ai mei s-au certat foarte tare; eu aveam vreo 7 ani şi a trebuit să plec împreună cu surorile să locuim cu bunica pentru o vreme“. Aceea a fost răspântia. Liniştea pe care n-o găsea acasă o căuta prin alte părţi. La bunici, la rude apropiate. „Era o zi de vară“, povesteşte, „şi unchiul meu, adică vărul mamei, m-a chemat pe la el p-acasă să-mi dea bomboane şi să ne jucăm“. Unchiul Petre avea 37 de ani pe-atunci, stătea peste drum şi „venea mai mereu pe la noi, se înţelegea foarte bine cu mama“. Femeii îi era milă de el, povesteşte Nicky, pentru că avea un handicap şi fusese internat în tinereţe la Socola, spitalul de psihiatrie din Iaşi.

Nu-şi mai aminteşte exact ce joc jucau în acea zi, unele dintre detalii s-au estompat. „M-a pus să mă dezbrac, şi cumva a ajuns să mă pupe în zona intimă“, spune. „Aveam 8 ani, şi, sincer, nu îmi mai amintesc foarte bine. Dar aşa s-au întâmplat lucrurile cu mine până la 17 ani“. Povesteşte sec, cu ochii aţintiţi în scrumiera plină de pe masă. Când voia s-o vadă, „inventa un pretext – cum să-l ajut la curăţenie, să-i iau pâine, să-i plătesc facturile – şi aşa ajungeam des în casa lui“. „Mă chema la el, mă punea să mă dezbrac, apoi începea să mă atingă şi să mă pupe. Uneori mă punea să fac pipi în gura lui. Câteodată mă fotografia goală. Şi mă ameninţa <<dacă nu eşti cuminte, te spun alor tăi. Ştii ce o să-ţi facă!>>. Iar înainte să plec îmi dădea dulciuri şi bani“.

Aşa s-a scurs, vreme de nouă ani, viaţa lui Nicky: între casa părinţilor, care stătea sub ameninţarea abuzului fizic şi psihologic, şi casa unchiului Petre, care stătea sub semnul abuzului sexual – uneori şi de trei ori pe săptămână.

„Poate dacă eram o familie mai unită, fără atâta violenţă“, reflectează retrospectiv Nicky, „unchi-miu, chiar şi aşa – cu problemele lui psihice – n-ar fi îndrăznit să se bage în familia noastră“, spune fata.

„Nu-l urăsc, nu simt nimic pentru el. De ce să-mi fac eu inimă neagră din cauza lui?“.

A DOUA EVADARE: Din şantajul unchiului Petre
 

Secretul abuzului sexual venea la pachet cu alte secrete: în timp, vărul mamei a învăţat-o pe Nicky „la rele“. Îşi aminteşte de o altă zi de vară, în care unchiul Petre o aştepta în faţa şcolii. Nicky are de-acum 11 ani. Apare cu ghiozdanul în spate, unchiul o ia de mână şi îi spune să meargă la magazinul din cartier, să mănânce o îngheţată. Nicky se bucură. La magazin, bărbatul cumpără două pahare cu tărie, le pune pe masă şi îi spune copilului: „Hai, gustă, o să-ţi placă!“. Fata ia o gură, se strâmbă. El o încurajează să bea mai departe. După 10 minute, trece pe lângă ei, uşor alcoolizat, tatăl fetei. „Ce bea fii-mea acolo?“, întreabă el. „E al meu, moşule!“, minte unchiul Petre. Tatăl pleacă mai departe. Nu bănuieşte o secundă ce-i face fetiţei lui vărul protejat al familiei. Aceea a fost prima dată când Nicky a pus gura pe alcool.

Avea doar 11 ani, dar înţelegea cumva că ceea ce i se întâmpla era greşit. Şi, deşi înţelegea, n-avea curajul să le spună părinţilor secretul ţesut în casa de peste drum, să ceară ajutor. „Când mi-am dat seama de relaţia cu unchiul meu era prea târziu. Mi-a fost teamă să spun. Mi-a fost teamă de ce ar zice lumea, apoi de ce ar face părinţii mei, mai ales tata. Nu doar lui, dar şi mie“, spune Nicky. Cât a fost mică, unchiul Petre i-a cumpărat tăcerea cu jucării şi dulciuri şi mai apoi, în adolescenţă, cu bani, ţigări şi alibi-uri – şi, bineînţeles, cu ameninţarea secretului dezvăluit, a ruşinii, a fricii de consecinţe. Evadase din casa familiei, o lume a scandalului şi a abuzului fizic, şi devenise prizoniera casei de peste drum, o lume a abuzului sexual şi a şantajului.

Sex cu unchiul n-a făcut niciodată, susţine, dar îi cerea alte lucruri. „Când eram deja mai mare, unchi-miu mă punea să-i trimit mesaje obscene. Odată, m-am dus la el şi acolo mai erau două fete mai mici decât mine. Atunci ne-a pus pe toate trei să ne dezbrăcăm şi să stăm să ne atingă, apoi să facem pipi pe el. Avea nişte plăceri bolnave“.

Nicky încearcă să-şi explice, retrospectiv, deciziile de-atunci. „Aveam o relaţie foarte apropiată cu el. Nu mai vedeam cu adevărat ce se întâmplă“, spune. Fetiţa de pe vremuri se transforma în adolescentă – „a fost primul om căruia i-am spus că mi-a venit mensturaţia, că nu mai sunt virgină, că îmi place de un băiat, iar el mă acoperea când voiam să ies în oraş, în faţa părinţilor“, îşi aminteşte.

„Relele“ la care unchiul o învăţase se înmulţiseră, la fel şi cele din afara casei de peste drum. „Mă ameninţa mereu că mă spune alor mei. Ştia deja prea multe despre lumea în care intrasem: chiuleam, mă drogam, beam foarte mult. Tot el m-a învăţat cum să profit de băieţi, să fac bani din sex“, recunoaşte copila din faţa mea, al cărei trecut ţi-ar fi imposibil să-l ghiceşti.

Totul e explicabil. Nicky, viaţa ei şi toate „relele“ – alcoolul, drogurile, sexul – sunt traseul standard pe care-l parcurg copiii cu destinul fracturat de întâmplări în faţa cărora sunt târâţi de adulţii din jurul lor. „Stimă de sine scăzută, tulburare de stres post-traumatic, anxietate, tulburări de dinamică sexuală, depresie“, enumeră psihologul Mihai Copăceanu, care a consiliat mai multe victime care au trecut prin astfel de experienţe, câteva dintre consecinţele abuzului sexual. „Şi din nefericire ele se cronicizează. Totodată, pentru a face faţă emoţiilor şi trăirilor negative, victimele devin dependente de alcool şi de substanţe“, continuă Copăceanu.

„Când eram deja mai mare, unchi-miu mă punea să-i trimit mesaje obscene. Odată, m-am dus la el şi acolo mai erau două fete mai mici decât mine.“

Nicky a înţeles toate astea în timpul orelor de consiliere din ultimul an – inclusiv faptul că nu ea a fost de vină pentru rătăcirile din viaţa ei. Ştie, acum, că abuzurile din copilărie sunt „principalul motiv pentru care viaţa mea s-a răsturnat“. Şi că „relele“ sunt o consecinţă, nu o cauză: „Cred că toate lucrurile pe care le făceam mi-au scăzut încrederea în mine“, spune. Nicky a început să-şi descifreze, deja, suferinţele.

Doar că atunci, în adolescenţă, nu le găsise încă leacul. Îl căuta, simţea că singura soluţie era să plece din nou. Iar în toamna lui 2013, evadarea din viaţa pe care i-o croise unchiul Petre purta şi un nume.

Citiţi continuarea poveştii pe violentadomestica.adevarul.ro

 


„Notre-Dame de Companie“ este un proiect prin care am încercat să aflăm dacă există o legătură între bătaia din sânul familiei şi expunerea la traficul de persoane.

Acest material a fost realizat în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/Avon (ediţia a II-a), pe tema violenţa domestică, sub egida Premiilor Superscrieri, non­-ficţiuni care schimbă lumea. Competiţia anuală Premiile Superscrieri este o iniţiativă a Fundaţiei Friends For Friends care promovează jurnalismul narativ şi scrierea creativă de non-ficţiune în România. Programul de burse reprezintă un sprijin financiar şi profesional pentru autorii români în realizarea de proiecte jurnalistice complexe, de profunzime, pe diverse teme de interes public.