mutarea bufetului într-o casă mai mare, din ciment, un mare pas înainte faţă de mica gheretă din chirpici de până atunci, nemaisarbatorirea zilelor recoltei, stricarea scrânciobului sătesc şi nemaiţinerea horelor de duminică, din mijlocul satului, închiderea bibliotecii săteşti şi apoi a căminului cultural, care fuseseră acolo de când lumea, nemaivenirea bâlciului la Târgu Bujor, o dată pe an, bâlci la care mergea jumătate de sat şi pentru care ne pregăteam cu luni bune înainte, şi care era, de departe, evenimentul anului, când plecam toţi copiii din sat deodată, noaptea  la 3 şi jumătate (oră păstrată cu sfinţenie din strămoşi, niciodată schimbată), ca să ajungem la 8 şi să nu pierdem nimic. Pe jos, evident, şi cred că dacă - absolut ipotetic - ne-ar fi propus cineva să ne ducă cu un camion cu prelată am fi refuzat. Şi primul televizor cu lămpi, Rubin 102 rusesc, şi câte altele...

Pe la 6-7 ani am început să am primele nedumeriri ontologice, când am observat primele difrente majore între ce citeam eu în cărţi că ar trebui să văd (începusem să citesc înainte de 5 ani) şi ce vedeam în realitate. De pildă, omul cu oile nu se numea cioban, cum scria în carte, ci mocan. Nu avea fluier şi nu vorbea cu mioarele, ci le înjura toată ziua. Şi nicăieri nu citisem încă în cărţi că ar trebui să umble beat toată ziua, de dimineaţă devreme până când se ducea la culcare, înainte de lăsatul întunericului. De fapt, nu scria nicăieri că la întoarcerea de la bufet toţi, aproape fără excepţie, trebuie să se întoarcă beţi. Mai târziu am aflat că asta era şi regula, nu se duceau acolo doar ca să bea, se duceau că să se îmbete, îşi propuneau asta, ştiau dinainte că aşa va fi şi îşi lăsau lucrurile mai de valoare (vorba vine) acasă, ca nu cumva să le piardă sau să le ia cineva când vor cădea în şanţ.

Pe la 8-9 ani am avut onoarea să ajung protejatul şi apoi prietenul lui Ghiţă, cu vreo 15 ani mai mare. Deşi nu era cel mai vânjos din sat, nu se ştie cum, dar nimeni nu-l putea bate pe Ghiţă, dimpotrivă, putea să bată el oricând şi pe oricine. Ba mai mult, se spunea că ar fi putut să bată pe aproape oricine şi din satele din jur, la o adică. Dacă ar fi vrut cineva să mă bată pe mine, sau invers, dacă aş fi vrut eu ca cineva să primească o lecţie, trebuia să-i spun lui şi treaba era rezolvată pe loc, fără întrebări sau alte investigaţii.

Într-o zi eram la o serbare în pădure cu el, cu Ghiţă, adică, şi cu încă un prieten al lui, prieten vechi acela, de aceeaşi vârstă. Prietenul vechi a vrut să cumpere ceva, după care s-a răzgândit şi a băgat înapoi în buzunar sută de lei pe care tocmai o scosese. Şi îl văd pe Ghiţă că sare brusc de unde era tolănit în iarbă şi se duce să vorbească cu prietenul vechi. Vorbesc ei ce vorbesc, după care Ghiţă îl trage ca să îi spună ceva la ureche, iar cu mâna cealaltă îi ia suta din buzunar. Când mă vede că mă holbam la ei şi cu gura căscata, îmi face semn să tac, mă trage deoparte şi îmi dă o hârtie de 25 de lei, cu menţiunea "partea ta!". Nu mai ţin minte dacă i-am luat, dar probabil că da, de ce să nu-i fi luat? Pe atunci nu ajunsesem încă la raftul cu cărţile în care scria că ar trebui să-ţi pui nişte întrebări înainte de a-i lua...

În altă zi, tot cu Ghiţă, nu mai ţin minte unde eram şi despre ce vorbeam, însă îmi aduc aminte că s-a oprit brusc şi îmi spune:

- Viorele (aşa îmi spunea toata lumea atunci, Viorel, pentru că viorelele au început să iasă în padure chiar când m-am născut eu!), mă duc să bag cuţitul în el!

- În cine???

- În ... (şi a zis un nume, nu mai ţin minte).

- Dar de ce?

- M-a înjurat de mamă!

- Şi?

- Cum şi, Viorele? Nu ai auzit, s-a luat de mama! Dacă zicea de mine, de sor-mea, de oricare altul, era altceva, dar a zis de mama, Viorele, înţelegi? Mama care m-a nascut, Viorele! Mama e numai una, Viorele, să ţii minte asta etc. etc.

- Şi îl omori?

- Nu îl omor, dar bag cuţitul în el, ca să înţeleagă.

- Dar o să mergi la puşcărie...

- Da, trei sau patru ani, nu mai mult. Gata, mă duc să bag cuţitul în el, mă întorc repede, nu stau mult. După aia tre` să merg să-mi strâng lucrurile.

- Care lucruri?

- Pentru puşcărie. Vezi, cât nu o să fiu eu, vorbeşte cu... (nu mai ţin minte numele) dacă ai nevoie. Eu o să mă duc să mă ascund în pădure, or să mă ia de acolo.

Şi s-a dus, a băgat cuţitul în el, după care şi-a luat lucrurile deja pregătite şi s-a dus în pădure, nu înainte, însă, de a spune mai multora unde se ascunde, ca să nu se plictisească aşteptând prea mult. Şi, oricum, nici nu ar fi avut nevoie să spună, nici nu ar fi avut unde să meargă în altă parte, aveam o singură pădure în sat, la vreo 4 kilometri, şi aia foarte mică, de treceai în 10 minute prin ea de la un capăt la altul. L-au prins a doua zi. Lumea se adunase de dimineaţă lângă pădure să vadă cum îl prinde, dar miliţia nu i-a lăsat să intre. A reuşit, totuşi, să dea câţiva pumni buni unor miliţieni înainte să-l lege. Au ieşit din pădure cu el legat. Ghiţă era obosit, dar părea fericit. A zâmbit tuturor, în stânga şi în dreapta, după care s-a suit în dubă cu capul sus. A luat 5 ani, dar a ieşit după 4, aşa cum îşi făcuse şi el calculul. Eu plecasem deja din sat când s-a întors, l-am mai văzut abia după vreo 20 de ani...
 
Nu am mai avut un mentor de atunci, după ce l-au luat pe Ghiţă, a trebuit să mă descurc singur şi să învăţ despre viaţă din observaţie. Am învăţat, de pildă, că a fura de la cineva e o dovadă de prietenie, aşa cum îmi arătase şi Ghiţă cu sută de lei a prietenului lui, de altfel. Eram cu ai mei la o onomastică, însă noi, cei mici, stăteam la o masă mică, cei mari erau în jurul celei mari. Unul dintre meseni stătea cu scaunul cam sucit, şi m-a mirat şi mai tare când, în loc să-l îndrepte spre masă, l-a sucit şi mai tare. După care şi-a tras sacoşa de sub scaun şi a pus-o în spate. La un moment dat, când se ridicau paharele, să ne trăieşti Mitică, „mulţani” trăiască etc. etc., îl văd cu cealaltă mână căutând prin dulapul din spatele lui, luând ceva şi băgând în sacoşă. Şi acum sunt convins că nu căuta ceva anume, ce văzuse el dinainte, ci a luat aşa, primul lucru care i-a căzut în mână.

A fura ceva sau a fi furat era ceva de la sine înţeles acolo, în sat, la fel cum era şi în toate celelalte sate din jur în care mai ajunsesem.

Cel mai remarcabil însă - şi aici se văd sufletul şi spiritualitatea ţăranului român - era că nimeni nu se supără pe cel care îi furase ceva, şi să nu mai vorbeşti cu el nici nu se punea problema.

Dacă îl prindea - şi asta se întâmplă adesea - îi atrăgea atenţia să pună lucrul la loc, se mai turnă un pahar cu vin, hai noroc şi discuţia continua din locul în care fusese întreruptă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De câte ori nu am auzit-o eu pe maică-mea spunând cu năduf: "of, iar mi-a furat Ilie patentul, Costică mi-a furat o găină când l-am chemat la săpat, iar Niculina a plecat cu pungă cu zahăr, am vrut să fac plăcintă ieri şi nu mai aveam cu ce!" Sigur, când venea din nou Ilie la poartă să ceară una sau alta, i se făcea morală de rigoare: mai, Ilie, numai fură, mai, că o să te bată Dumnezeu într-o zi..." "Cine fură, doamnă, eu??? Păi să moară mama/ copiii/ vaca etc. dacă am pus eu mână!"... după care discuţia continua că şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
 
Cât despre violuri, nu am auzit spus cuvântul acesta vreodată cât am stat acolo, cred că cei mai mulţi nici nu îl cunoşteau, nu ar fi înţeles despre ce e vorba dacă l-ar fi rostit cineva. Acolo chestiunea era conceptualizată printr-o dihotomie simplă: a sau nu a reuşit să o... Era tot timpul un fel de joc de-a şoarecele şi pisica, cu doamnele şi domnişoarele care nu voiau să fie uitându-se tot timpul pe unde merg şi în spate, şi cu domnii care voiau să le aşteptând momentul de neatenţie. Sigur, cu tot satul aşteptând deznodământul ca la ProTV, breaking news-ul: „Ai văzut, a prins-o până la urmă, aseară, când se întorcea de la...”. Niciodată nu a fost reclamată acolo vreo agresiune de acest fel, cred că nici măcar celei nu i-ar fi dat prin minte aşa ceva. „Ei, am păţit-o, asta-i viaţa, data viitoare o să fiu mai atentă când trec pe acolo, poate ar fi mai bine să o iau peste deal...”. Iar cel care a reuşit să o era o mică vedetă a satului timp de câteva zile şi îşi purta cu mândrie statutul, ştiind că în ziua următoare toată suflarea satului aflase de isprava lui. Şi sigur, asta când nu ieşea cu capul spart sau cu un cuţit în el, fiindcă onoarea la ţărani e sacrosanctă, după cum bine se ştie, şi bagă cuţitul în tine una-două, cum să suporte să radă lumea de el că altcineva i-a... nevasta.  Asta se întâmpla doar când cel în cauză greşea ţinta, în funcţie de cât de beat era în ziua cu cheful de sex, fiindca altfel se limitau la alea mai mici sau la vadane (bunica-mea inclusă, pusese unul ochii pe ea, dar a fost prea beat când a încercat. Ce-a mai râs satul de el atunci…). E drept, pe vremea aceea era şi mai simplu, unu la unu, chestia cu grupul pare să fie o emancipare postrevoluţionară, nu am auzit vreodata de aşa ceva atunci.

Dar multe am învăţat eu în timpuria mea viaţă la ţară... Mai târziu am învăţat şi cum să citesc cărţile, cum şi ce să învăţ din ele. Nu am mai fost acolo în sat de multă vreme, mai ales după ce au murit toţi ai mei. Însă îmi aduc aminte de sat când mă uit acum la televizor, la ştirile cu violul, cu toporul, cu cel care a zis să dea muzica mai încet şi apoi a luat parul în cap... Nu par să se fi schimbat lucrurile prea mult acolo, la ţară, poate doar agregarea în grupuri despre care am zis mai sus, datorată marii libertăţi de mişcare, de motorizare şi de anunţare prin celular, fără îndoială. Şi ce înţeleg feţişoarele acelea cu microfon care îi aleargă pe cei 7 flăcăi de la Văleni, întrebându-i indignate cum se simt după? Bine, cum să se simtă, sunt mândri, auzi tu întrebare... Sunt convins că feţişoarele cred că e ceva în neregulă doar cu cei 7 flăcăi, şi că imediat după deal nişte ciobani cântă mioarelor din fluier şi alţi ţărani spun vorbe de duh unul altuia, îmbrăcaţi în iţari şi cu opinci în picioare. Că doar aşa scrie în curs... Nu, fetelor, eu nu cred că vreun ţăran a cântat vreodată din fluier, doar cel din reclama pentru un serviciu de telefonie mobilă o face, pentru că a fost plătit să facă asta şi să nu înjure în timpul filmărilor. Cei despre care aţi auzit voi sunt doar personaje de nuvele şi de romane, pentru că aşa trebuie să fie personajele în romane, nu se poate altfel.