Povestea unui R(OM) sărac lipit, crescut din cerşit, dar care a învăţat carte şi a scăpat de sărăcie. Acum ajută copii săraci să meargă la şcoală

S-a născut „din flori”, cum se zice prin popor. Anica avea 16 ani când de ea a profitat Pietroi, un rom din sat, mai mare cu vreo 10 ani. Anica a rămas borţoasă şi nu a vrut să scape de plod, a vrut să îl ţină. L-a întrebat şi pe Pietroi dacă vrea să fie tată, dacă vrea să o ia acasă, dar el nu a vrut. A rămas singură Anica, dar nu a renunţat, şi-a adus pe lume băiatul, deşi n-avea mai nimic, îl avea doar pe taică-său şi erau săraci lipiţi.

Era greu pentru doi, de-acum erau trei, şi mai greu. Ca să aibă ce da de mâncare micuţului, mergeau prin sate şi cerşeau, iar duminica, se aşezau la colţul bisericii din sat şi aşteptau mila creştinilor care ieşeau de la slujbă.

Aşa şi-a crescut Anica băiatul, până pe la patru ani, din mila oamenilor. Prin 66, pe timp de iarnă grea, cocioaba în care trăiau s-a dărâmat sub greutate zăpezii şi băiatul s-a îmbolnăvit de pneumonie atât de grav, că era în pragul morţii, dar Dumnezeu l-a iubit tare şi nu l-a lăsat în braţele doamnei cu haine negre.

Anica nu mai avea nimic. Şi-a luat copilul şi a plecat în sat la Niculina lu’ Bulumacu. Niculina nu mai putea să aibă copii, după ce a născut un băiat, dar cu întârziere mintală. Auzise Anica, de la săteni, că Niculina ar mai vrea un băiat, aşa că i-a bătut în poartă. Niculina a luat băiatul şi i-a spus Anicăi să plece din sat, să nu se mai întoarcă vreodată că nu-l dă înapoi. A întrebat-o doar când s-a născut, 23 Aprilie 1962.

Plângea Anica tare la plecare, plângea şi băiatul, şi din vârful gardului o striga din toţi plămânii pe tigăneşte: „Anico, de ce m-ai lăsat? Anico, nu pleca!?”, dar Anica a plecat şi l-a lăsat acolo, ştia că, aşa, viaţa îi va fi mai bună.

Copilul nu vorbea o boabă româneşte. În cartier, unde locuiesc zavracii, parte a satului unde s-a născut, se vorbea doar ţigăneşte. Unde a fost dat, tot la o familie de romi, nu se vorbea ţigăneşte. Doi ani la rând, băiatul, a plâns în fiecare zi după Anica, privea lung şi plângea până se lăsa seara, aşteptând să o mai vadă măcar o dată.

A învăţat să vorbească româneşte, iar grija şi dragostea părinţilor adoptivi l-au făcut să îi accepte şi să îi iubească. În familie, nu era deloc bogăţie, lipseau destule, dar nu lipsea mâncarea, pentru că tata Vasile era bun gospodar, muncea, avea vacă, găini. Îî lipseau multe copilului când a început şcoala, îi lipseau haine, încălţări, bani de buzunar. La şcoala sau pe terenul de joacă al copilăriei, copiii sunt nemiloşi. Ei văd orice este diferit la alţii şi nu uită ce li s-a spus acasă despre un copil sau altul. Aşa că pe el îl strigau zavracu’, săracu’.

Avea 6 ani când  a stat cu tatăl său, Vasile, la rând la mălai, o întreagă zi de vară. Atunci a văzut pentru prima dată un inginer. Avea maşină mică, costum şi cravată, geantă diplomat şi nu spărgea drumul cu picamărul ca tatăl său, pentru că învăţase multă carte. Spre norocul copilului, părinţii l-au învăţat să creadă că poate scăpa de sărăcie doar prin învăţătură. Aproape că nu era zi de la Dumnezeu ca maică-sa să nu-i spună: ,,Noi suntem săraci maică. Învaţă carte să scăpăm de sărăcie.”

Şi-a ascultat părinţii şi s-a apucat serios de învăţat. A avut zile grele încă de mic. Purta o uniformă cu anii, pantalonii îi ajungeau, la un moment dat, doar până la glezne şi trăgea mai mereu de mânecile sacoului ca să nu fie de râsul colegilor. Pantofii negrii erau, de prea multă purtare, tociţi rău în bot, iar în talpă mai găsea câte o gaură prin care intra apa. Când se aşeza în bancă, îşi ascundea picioarele cât mai în spate, de ruşinea învăţătoarei şi a copiilor.

Şcoala era cam la 2 km de casă. Când se întorcea de la şcoală, de multe ori, o lua pe câmpul de la marginea satului. L-a întrebat o vecină, de ce nu vine cu ceilalţi copii pe drumul principal. Nu putea, pentru că ceilalţi copii râdeau mereu de el, că e sărac, era mai bine să vină singur, oricum, aşa, ajungea mai repede acasă.

Câteodată, îl mai lua valul şi rămânea pe terenul de joacă ore în şir. Niculina se dădea de ceasul morţii că băiatul pierde timp şi nu învaţă, aşa că pleca după el. Lua cu ea şi o nuia, dar doar ca să  îl motiveze să vină acasă şi să se pună cu burta pe carte. Băiatul devenise din ce în ce mai perseverent. Avea normă de lecţii în fiecare zi. Când se întâmpla să nu îşi facă norma până se lăsa seara, îşi lua catrafusele şi învăţa peste noapte. Vara era o plăcere să stea la umbra nucului bătrân din curte, până dimineaţa. Nu îl forţa nimeni, însă aşa înţelesese el că trebuie să facă. Orice zi pierdută, fără să înveţe, l-ar fi îndepărtat de primul loc către care mereu alerga, deşi în cursa asta, el era singurul alergător. Se întrecea mereu cu versiunea lui din ziua care deja trecuse. Îşi dorea să fie mai bun în fiecare zi.  Niculina îşi mai arunca câte un ochi la el, îi ducea de mâncare, de băut, şi se făcea că vrea să îl ajute. A trecut ceva vreme până când, băiatul, a realizat că Niculina era analfabetă şi nu înţelegea nimic din ce făcea el.

A fost de departe cel mai bun din şcoala generală. Era clasa a 8-a, când şi-a pierdut tatăl, care a murit de cancer. Durerea l-a ambiţionat şi mai tare să înveţe carte, căci aşa îi promisese tatălui său, când avea doar 6 ani.  În clasa a 9-a, directorul liceului a chemat-o pe maică-sa la şedinţă. I-a spus directorul, de faţă cu toţi ceilalţi părinţi că, băiatul ei, e foarte bun. Atunci a băut pentru prima dată în viaţa ei. Niculina a băut de fericire şi o zi întreagă s-a lăudat la vecine. A trecut vremea, a dat la facultate şi a intrat. A fost primul student din sat, şi rom, nimeni nu mai intrase la facultate înaintea lui. De atunci, lumea i-a spus studentu’.

A intrat la facultate, dar tare greu a mai fost, căci era bărbat în casă şi trebuia să îşi întreţină familia, mama şi fratele Traian, pe care îl iubea ca pe un frate adevărat. Între timp, de la o arterită, Niculinei îi fusese amputat un picior. Nu o duceau bine cu banii. Ca să supravieţuiască, după cursuri, studentu’ mergea, pe la ghenele de gunoi din Ploieşti, să adune sticle goale. Le aducea acasă, le spăla, le umplea cu ţuică de casă şi le vindea prin sat. 

În fiecare seara, când se întorcea de la facultate, autobuzul nu mai intra în sat, ultima staţie era la vreo 3 km depărtare. Aşa că o lua pe jos spre casă, pe câmp, cu o sacoşă de rafie, mare şi plină de sticle goale, în spate. Cel puţin 20 de kg. Vara era mai bine, dar iarnă era un coşmar, zăpada îi ajungea până la genunchi. A dus-o aşa vreo patru ani.

Din fericire, Dumnezeu i-a scos în cale oameni unul şi unul şi cu rostul lui fiecare. Aşa a reuşit să treacă peste fiecare obstacol în drumul lui spre o viaţă împlinită. După facultate, s-a angajat la o staţie de pompare ţiţei din Roata de Jos, Videle, ca inginer de foraj extracţie. S-a căsătorit cu Valerica. Au făcut şi doi copii.

Necazurile, încă, mai aveau să îl lovească. Traian mai avea obiceiul să plece de acasă şi să se întoarcă seara, fără să spună. Când întârzia, studentu' mergea să îl caute prin sat. Îl găsea la bere cu câţiva prieteni şi îl aducea acasă. Dar într-o seara, nu a mai putut, era plecat la banchetul de absolvire. După ce s-a întors, poliţia a bătut în poartă. L-au luat pe studentu' şi s-au dus la morgă. Acolo era Traian. Fusese găsit îngheţat în râul care străbătea satul vecin. Traian încercase cu o seară înainte să ajungă acasă, dar se rătăcise. A crezut că lumina de la stâna de lângă râu era lumina de la intrarea în sat. Avea capul spart de la o lovitură cu un obiect contondent, probabil vreun ciomag al ciobanilor de la stână. Ameţit şi plini de dureri, Traian a căzut direct în apa rece ca gheaţa şi a murit. De durere, după vreo patru ani, a murit şi mama Niculina.

În sat nu erau gaze la acea vreme. Copiii îi erau mici.  În zilele reci de iarnă se înghesuia în toaletele trenurilor cu care făcea naveta, să aducă ceva motorină cu care să încălzească soba din casă şi să îşi ţină copiii la căldură.

Şi, pentru că nu a uitat de unde aplecat şi cine l-a ajutat, studentu’ a dat cu vârf şi îndesat înapoi comunităţii. În 92, alături de câţiva oameni de bine, a alergat pe la minister şi a obţinut aproape 500 de aprobări pentru racordarea la reţeaua de gaze naturale pentru casele romilor din satul său, fără să ceară nimic în schimb de la oameni. În 2000, a fost ales consilier judeţean şi a reuşit să asfalteze drumurile principale şi câteva din uliţe, dar mai ales un drum pe câmpul care lega satul său de satul vecin, şi pe care, în timpul studenţiei, o lua înapoi spre casă în fiecare seară, cu 20 de kg de sticle goale în spinare.

A investit în tineri mul timp şi resurse intelectuale, i-a meditat la matematică, pasiunea lui de-o viaţă. Mulţi dintre tinerii care i-au trecut prin mână sunt bine acum, absolvenţi de studii superioare, mediatori şcolari, mediatori sanitari, consilieri locali, profesori, la casa lor, au un rost bun în viaţă. A mobilizat comunitatea să îşi trimită romi în consiliul local, iar acum comunitatea de romi în care trăieşte, este cea mai dezvoltată din România. Şcoli moderne, apă, curent electric, drumuri asfaltate, farmacie, teren de sport, etc. O comunitate modernă, europeană, cu oameni civilizaţi, muncitori, cu bun simţ, care îşi trimit copiii la cele mai bune şcoli din judeţ şi din ţară.

Se spune că timpul vindecă rănile. Dar parcă unele sunt prea adânci, parcă nu pot fi vindecate.

Nu a fost zi în care să nu se gândească la Anica. În 2005, tot în ziua de Crăciun, o vecină de acelaşi leat cu Anica, i-a spus că a văzut-o la o biserică din Aninoasa. S-au urcat în maşină şi au plecat la Aninoasa, dar nu au găsit-o. Nu au renunţat, au întrebat prin sat de ea, oamenii le-au spus că ar fi prin Moreni. A doua zi, studentu' şi-a luat copiii şi a plecat să o caute, din nou, pe Anica. Au mers direct la biserică, nu au găsit-o dar cineva le-a spus că e o cerşetoare care vine mereu şi care stă la Schela Mare, un cartier sărăcăcios din Moreni, la o familie. Au mers acolo, au întrebat şi au intrat într-o casă. O băbuţă stătea întinsă pe un pat, într-o cameră întunecată, sumbră, umedă. Nu vedea bine, avea cataractă. Cu ochii în lacrimi şi sperând să fie ea, studentu'  a întrebat-o: „Cum te cheamă babo?”. „Anica, maică! De ce?”.  S-a aşezat în genunchi în faţa ei, i-a luat mâna şi a mângâiat-o: „Mamă, sunt eu, băiatul tău, m-ai lăsat la patru ani! Am venit să te iau acasă!”

A început Anica să îşi strige durerea şi să îşi pupe băiatul, după aproape 40 de ani. “Lasă-mă să te ating, maică. Tu eşti?  Am auzit că te-ai făcut inginer, dar mi-a fost ruşine să vin la tine. Culina ce face, e bine? Mi-a zis să nu mai vin, maică. Eu nu am vrut să te dau, dar nu am avut cu ce să te mai cresc”.

Am plâns, şi eu şi sora mea, căci studentu’ sau Gheorghe Tudor, e tatăl meu, şi îşi găsise mama naturală după aproape 40 de ani. Am vrut să o luăm acasă, dar ea era deja „îngrijită” de o familie din Moreni şi care lua ceva bănuţi de pe urma ei, pentru că o îngrijeau. Bine, e mult spus îngrijit. Era doar o sursă de venit pentru o familie săracă, cu mulţi copii. Nu am luat-o de acolo, nu a vrut, dar în fiecare săptămână din ultimii ei ani de viaţă, tata s-a îngrijit de ea şi i-a făcut toate poftele.

După trei ani, a murit. Avusese o viaţă grea. După ce a plecat din sat, în 66, îşi găsise un bărbat, dar care o bătea des, avea şi un băiat care îşi bătuse joc de ea în ultimul hal, îi aplica mereu câte o corecţie fizică, o viola şi o dăduse afară din casă. Aşa a ajuns mamaia Anica să îşi petreacă ani din viaţă, exact ca atunci când îl născuse pe tata, cerşind ca să trăiască.

Tatăl meu şi-a dorit să o înmormânteze în acelaşi loc cu mama care l-a crescut, şi aşa a făcut.  Anul acesta s-au făcut 30 de ani de când mamaia Niculina a plecat le cele sfinte. Tata a fost la mormânt şi i-a aprins o lumânare, a mai aprins una şi pentru mamaia Anica şi le-a spus că toţi suntem bine, că nepoţii lor au învăţat multă carte şi că suntem oameni buni.

Face azi, tata, 58 de ani, este expert pe problemele romilor la primăria din Floreşti, Prahova, şi consilier local din Mărginenii de jos, în consiliul local al comunei Filipeştii de Târg, satul din vecinătate.

Ajută mulţi copii romi de la o şcoală segregată de la marginea Municipiului Ploieşti. Haine, încălţăminte, rechizite, mâncare, meditaţii şi tot ce le trebuie ca să reuşească în viaţă.  Le spune mereu, aşa cum îi spunea lui mamaia Niculina: “Învăţaţi carte ca să scăpaţi de sărăcie!”

Să fii sănătos tată, ne despart vreo 2000 de km, îmi e tare dor de tine. Nu pot să îţi fiu alături, azi, de ziua ta, şi să îţi cânt la mulţi ani, e ceva în lume care ne ţine departe, sper să treacă repede. Marius, nepotul tău de 4 ani, vrea să spargă telefonul, să intre în el şi să ajungă la tine.

Nu ţi-am spus deloc des, cât de mult te iubesc. Singura dată a fost la botezul nepotului tău, în 2016. Am avut mereu o reţinere, poate pentru că eşti tu foarte serios, impunător, nu ştiu, dar vreau să-ţi mai spun acum şi să îţi mulţumesc că m-ai crescut şi educat frumos.

TE IUBESC TATĂ! LA MULŢI ANI!