Povestea celor doi prieteni: unul mai alb şi altul mai negru

Mihai era prietenul meu. Prima mea amintire îl cuprinde şi pe el, cu chipul lui veşnic zâmbăreţ şi cu părul ridicat în sus. Era cu vreo 9 luni mai mare şi asta-l făcea să se simtă responsabil pentru mine aşa că mâncam, ne jucam, mergeam la şcoală şi făceam mai toate prostiile copilăriei împreună. Dacă voiai să dai de unul trebuia să întrebi de celălalt căci eram precum fraţii: unul mai negru (eu) şi altul mai alb (el).

Trei case ne despărţeau, aşa că zi de zi stăteam de vorbă despre orice. Nu ştiu ce ne spuneam însă dacă nu ne vedeam o zi, ziua aia parcă nici nu exista. Ne-am promis fie că cel ce se însoară primul îl va cununa pe-al doilea, fie ca ne vom boteza unul-altuia copiii, educându-i cu dragoste faţă aproapele lor. Înjuram rasiştii, şi erau destul de mulţi, care aveau o problemă cu faptul că eu eram ţigan, şi ne bucuram împreună de lumea normală în care trăiam.

Vorbeam mult despre şcoală şi fete, el fiind îndrăgostit de o tipă blondă care stătea în capătul străzii noastre. Aveam vreo 14-15 ani când a văzut-o pentru prima dată dând ture cu bicicleta prin faţa caselor noastre şi mi-a spus că s-a îndrăgostit. Nu am dat mare importanţă sclipirilor din ochii lui, nici nu prea ştiam ce înseamnă sa fii îndrăgostit, ştiu însă că o lunga perioadă a trebuit sa ne întâlnim fix la ora la care Lăcrămioara îşi făcea turele prin cartier. A fost o vară în care mi-am luat multe sudalme pentru ca nu ştiam să merg pe bicicletă (păi de ce sa ştiu să merg cu ceva ce nu aveam???) şi nu puteam să-l susţin în planul lui de a-i face curte celei ce-i furase somnul şi pofta de mâncare. S-a transformat în instructorul meu personal de cycling si după câteva zile de lucru împreună m-am transformat într-un mic Armstrong dopat de iubirea prietenului sau faţă de o făptură blondă cu sânii proeminenţi.

Am pedalat zile întregi în dreapta prietenului meu care încerca să cucerească inima domniţei sale şi recunosc că nu am avut nici un merit în faptul că cei doi au devenit „iubiţi”. Era şi foarte greu să nu-l iubeşti pe Mihai, fiind genul de băiat care răvăşea orice fată cu un zâmbet şmecheresc afişat în colţul gurii. Pentru el a fost o vară fierbinte plină de amor adolescentin, iar pentru mine una în care m-am bucurat de bucuria lui...

În toamnă, am început să ne certăm. De fiecare dată o făceam fix din acelaşi motiv şi anume din cauza faptului că eu ii ziceam că Lăcrămioara nu se comporta cu el cum ar trebui să o facă.  Era clar că el o iubea şi-şi dorea cu ardoare ca toată lumea să simtă fluturii pe care el îi simţea însă mie mi se părea ca ea îl ignora mai mult decât o faci atunci când „te joci”. Simţământul meu era că ea nu-i împărtăşea sentimentele şi că, chiar fiind un pic mai mică de vârsta decât el, se amuza pe seama lui. Îi tot spuneam de o altă fată, din capătul celălalt al străzii, care era evident că se topea când îl vedea, dar pentru care el nu simţea aceleaşi lucruri, „absolutul” lui fiind blond cu ochii albaştri.

Început de decembrie. Stabilisem că nu mai vorbim despre relaţia lui pentru a nu ajunge să ne certăm. Seara ne-am întâlnit la discuţia obişnuită în care ne povesteam dramele noastre de liceeni. El, elev la cel mai bun liceu din Galaţi, profil real, eu la unul mediocru, profil uman. Eu îi povesteam despre fete şi petrecerile de la noi din liceu (unde el era unul dintre invitaţii permanenţi), iar el despre teme, profi şi exerciţii. Ne gândeam că mai erau vreo şase luni până să-i sărbătorim majoratul şi pregăteam detaliile unei petreceri memorabile. Mă roagă să îi dau şlapii mei cei noi pentru că a doua zi avea sportul şi urma să intre în bazinul de înot. Bârfim mult până când mama lui iese afară şi ne reaminteşte cât de înaintat e ceasul. Ne-am salutat în fugă şi ne-am promis că ne revedem a doua zi.

A doua zi, Iulian, un fost coleg comun din şcoala generală care învăţa cu el la liceu, a venit să-mi aducă hainele lui. Se pare că inima lui îndrăgostită a cedat în bazinul de înot atunci când a inhalat o gură de apă. Am plâns ore întregi şi mama a fugit să aibă grijă de mama lui, care a intrat în şoc la auzul veştii. Înţelesul cuvântului „devastat” nu poate să cuprindă ceea ce am simţit în acea zi. „Pustiit” e prea puţin pentru a defini cum m-am simţit în cele ce au urmat…

L-au adus a doua zi acasă. Avea, încă, zâmbetul şmecheresc în colţul gurii şi părul oarecum ridicat. Lăcrămioara l-a păzit cele trei zile de priveghi şi suferinţa ei m-a făcut să realizez cât de mult greşisem. Gândurile mele era biciuite de remuşcările certurilor avute cu el, când fratele lui mai mic, Cristi, a venit lângă mine: „Ştii... înţelegerea ta cu frate-meu... vreau să o ai cu mine!”. L-am luat în braţe şi l-am sărutat pe frunte, strânsoarea mâinilor noastre legându-ne sufletele. Mi-am dat seama că Mihai mi-a zâmbit trimiţându-şi fratele să-mi spună că mă iubeşte şi că nu trebuie sa fiu supărat.

Peste câţiva ani, când am luat examenul, tatăl lui a venit şi mi-a dat bani pentru a putea merge la facultate: „Dacă trăia Mihai, îi dădeam lui! Aşa, te rog să îi iei tu!”. Am zâmbit amar înţelegând că prietenii adevăraţi te ajută chiar şi dincolo de moarte!

Sper ca de acolo de unde este să vadă că am făcut ceea ce ne-am făgăduit!