Povestea actualităţii unei visate statui

Se împlinesc anul acesta, dacă nu greşesc, 45 de ani de când, sub egida editurii Eminescu (director Valeriu Râpeanu), în vitrina librăriei Mihail Sadoveanu, a apărut romanul ”Clipa” de care mă leagă o participare activă, tumultoasă, cu zile grele, unele însângerate, la viaţa societăţii româneşti.

Şi, în acelaşi timp, o spovedanie de  la care, îmi dau seama acum, nu m-a oprit niciun canon dintre cele care se împotriveau periculos libertăţii scriitorului în acele vremuri pe care le credeam, în decembrie 1989, definitiv apuse.

Romanul, îmi dau seama azi, când apare după aproape jumătate de veac, din nou, în librării, o mărturie, stă în picioare faţă în faţă cu debutul meu în literatură, ”Nişte ţărani” şi acela o mărturie cu doi ani înainte, o spovedanie şi un act de curaj ocrotit tot de editura Eminescu, sub direcţia aceluiaşi Valeriu Râpeanu.

Şi după romanul”Clipa” s-a făcut la începutul anilor 80 un film cu acelaşi titlu care şi el rulează şi astăzi pe ecranele diverselor televiziuni de ştiri sau generaliste. Filmul cucereşte şi astăzi  prin distribuţia absolut excepţională, cu marii actori ai ţării aflaţi în jurul vârstei de 40 de ani în plină glorie, sub bagheta regizorului profesor Gheorghe Vitanidis, împreună cu care am scris scenariul, singur rămânând să semnez dialogurile, toate luate de carte.

Aflu abia acum că asistentul principal al maestrului Vitanidis a fost atunci student  în anul al II-lea la Institutul de Teatru şi Film, maestrul de azi al unor mari ecranizări, regizorul Şerban Marinescu.

- Aş putea spune, îmi subliniază maestrul Şerban Marinescu, că mi-am făcut ucenicia la filmul ”Clipa” ca să ajung regizorul principal al filmului ”Ticăloşii”, inspirat de romanul dumitale ”Ciocoii noi cu bodyguard”, căruia i-ai dat şi titlul.

Iată cum s-a reverberat în memoria mea o scenă hotărâtoare din romanul ”Clipa”, reprodusă în filmul ”Clipa”, o scenă surprinzătoare prin actualitatea ei în care se vede, îngrijorător, că nu ne-am despărţit de trecut, că el, acest trecut mizer, răzbate la lumină, frisonând şi azi.

În finalul romanului ”Clipa” şi, bineînţeles, în finalul filmului ”Clipa”, un personaj adus la exasperare de mizeria morală a unei societăţi pe care guvernanţii ţin să o înfrumuseţeze, împodobind tribunele politicianismului agresiv cu ghirlande de flori, un personaj, zic, exasperat, explodează cu un strigăt de disperare.

Iată această explozie întâlnită şi în roman şi în film la apariţia ei în urmă cu aproape jumătate de veac şi, repet, atât de frisonantă astăzi:

”-Ar trebui să vie un sculptor inspirat şi să imagineze şi o statuie a răbdării şi a măcinării nervilor în faţa oportunismului şi a lichelismului, şi a fariseismului, şi a luptei încrâncenate cu toate acestea, acum, aici, în lumea noastră. O statuie care să simbolizeze purgatoriul nostru. Cine să o imagineze, însă, şi cum ar putea să fie ea?”

P.S.

Mulţumesc, fireşte, celor care au reeditat astăzi romanul şi, neapărat, criticului şi istoricului literar Ion Cristoiu pentru amplul eseu care prefaţează romanul.