Poveste siciliană cu Montalbano şi Camilleri

Poveste siciliană cu Montalbano şi Camilleri

Andrea Camilleri

Un scriitor italian face deliciul a milioane de cititori şi împacă un gen de larg consum cu stilul rafinat în romane în care intră în acţiune inspectorul Montalbano.

Ştiri pe aceeaşi temă

Are 86 de ani şi de aproape jumătate de secol locuieşte într-un palazzo dintr-un cartier select al Romei. Se trezeşte la ora 6 dimineaţa, se duce în micul birou plin cu reproduceri după Picasso şi se aşază în faţa unui laptop, lângă un pachet de ţigări tari. Îl cheamă Andrea Camilleri, este scriitor şi astfel îşi începe o zi obişnuită de lucru. În ultimele două decenii, romanele lui s-au vândut în peste 10 milioane de exemplare, autorul devenind mândria Siciliei
natale.

Istoria lui personală a început în acest ţinut pârjolit de soare şi de mafie, organizaţie care va deveni omniprezentă în romanele sale, pentru că „aceasta este realitatea", cum declara cu câţiva ani în urmă într-un interviu acordat cotidianului „The Independent". Andrea Camilleri s-a născut în orăşelul Porto Empedocle, lângă cunoscutul Agrigento, într-o familie în relaţii strânse cu celebrul Luigi Pirandello, a cărui biografie avea s-o scrie peste decenii bune şi ale cărui idei avea să le folosească în romane poliţiste.

Primele poezii şi povestiri le-a publicat când era student la Facultatea de Litere, pe care n-a absolvit-o niciodată, fiindcă a ales Academia Naţională de Artă Dramatică Silvio d'Amico şi a început să facă regie de teatru şi scenaristică. Şi-a petrecut tinereţea într-o Europă măcinată de conflicte. Asemenea multor intelectuali şi artişti de primă mână, avea să cadă în capcana întinsă de ideologia comunistă.

Succesul vine la... 70 de ani

Debutul său literar a avut mult de aşteptat. Camilleri, admirat astăzi şi de publicul larg, şi de criticii literari, a preferat până târziu filmul şi teatrul. La adevărata literatură a ajuns abia la sfârşitul anilor '70, când a publicat două romane neluate în seamă, aşa că şi-a văzut mai departe de regie, conducând 20 de ani acest departament din instituţia la care fusese student.

Plin de umor, molcom şi dedat la micile plăceri ale vieţii, Andrea Camilleri a tras lozul câştigător cu puţin timp înainte de a împlini 70 de ani, mai exact în anul 1994, când a publicat romanul „Forma apei".

Detectivul intră în scenă

Poveste poliţistă în care un mister se cere dezlegat, cartea aducea în scenă un detectiv aflat în plină maturitate, neconvenţional, încăpăţânat şi gurmand din Vigàta, oraş imaginar din Sicilia, amintind de ţinutul în care a copilărit scriitorul. Inspectorul Svevo Montalbano, care avea să-i aducă celui care l-a inventat popularitate şi bogăţie, poartă un nume ce aminteşte de un altul, celebru în literatură: scriitorul spaniol Manuel Vazquéz Montalbán, admirat de Camilleri.

Pe de altă parte, acesta a povestit, într-un interviu acordat după ce a devenit mândria Siciliei, cum se întâmplase odinioară cu Giuseppe Tomasi di Lampedusa, autorul celebrului roman „Ghepardul", că în inspectorul Montalbano se ascund trăsături ale tatălui său: „Mai ales prin comportament seamănă cu tata mai mult decât cu oricine altcineva. În afară de pasiunea pentru bucate, cu mine are în comun doar o anume realitate a relaţiilor umane".

Montalbano va deveni protagonistul a aproape 20 de romane poliţiste în care lumea siciliană se va arăta în toată splendoarea ei, cu peisaje, gangsteri, obiceiuri şi dialecte, acestea din urmă dându-le multă bătaie de cap traducătorilor lui Camilleri. Acesta din urmă mărturisea: „Am vrut ca Montalbano să fie un detectiv la cuţite cu ordinele şi comportamentul şefilor săi, cu alte cuvinte, un duşman al imbecilităţii puterii".

A vrut şi a reuşit, dat fiind succesul de masă pe care l-au avut romanele din această serie, în care inspectorul se luptă cu infracţiuni ca imigraţia ilegală, prostituţia, traficul de droguri sau spălarea de bani. Dincolo de poveste, există însă o scriitură de forţă, căci scriitorul ştie să creeze atmosferă, să mânuiască umorul şi să trateze inteligent macabrul.

Ficţiunea schimbă realitatea

Cum s-a apropiat Camilleri de literatura poliţistă? Pe de o parte, prin serialele poliţiste cu inspectorul Maigret pe care le-a regizat şi prin romanele lui Dashiell Hammett, pe care le ţine aproape de biroul său şi astăzi, alături de povestirile lui Pirandello şi de cărţile sicilianului Leonardo Sciascia. Dar, pe de altă parte, graţie fascinaţiei pentru mitologia rurală şi urbană a Siciliei, unde revenea de la Roma de mai multe ori pe an, înainte ca starea de sănătate să-i îngreuneze vizitele.

 Iar Sicilia şi-a arătat recunoştinţa, privind cu un ochi la capitalul simbolic pe care i-l aducea scriitorul şi cu celălalt ochi la câştigul economic pe care l-ar putea obţine. Iar autorităţile au luat o hotărâre neobişnuită: oraşul natal al lui Camilleri se numeşte astăzi Porto Empedocle Viàta, la numele lui real adăugându-se numele oraşului fictiv în care lucrează Montalbano.

Mai mult, afaceriştii s-au orientat repede, aşa că agenţiile de turism oferă acum „turul Inspectorului Moltalbano". De la Montelusa (Agrigento) la Vigata, locuri pe jumătate imaginare, care nu există pe hartă, turiştii sunt ghidaţi pe urmele unor întâmplări inventate în romane ca „Forma apei", „Câinele de teracotă", „Hoţul de merinde" sau „Excursie la Tindari", primele din seria dedicată lui Montalbano. Acesta este, însă, doar unul dintre multele exemple din istoria literaturii care arată că spaţiul imaginar şi imaginat schimbă percepţia asupra spaţiului real în care biografii descoperă originile celui dintâi.
primele volume din serie, publicate şi în românia Montalbano, justiţiarul care găseşte răspunsuri mai ales când meditează la umbra unui măslin, i-a adus creatorului său cifre de vânzări ce l-au uimit peste măsură. Romanele în care inspectorul merge pe urmele criminalilor sunt un succes de masă în Italia, unde s-au produs şi mai multe ecranizări, serialul de televiziune „Comisarul Montalbano" fiind difuzat de curând şi în România, unde s-au tipărit primele volume din serie, foarte apreciată şi de cititorii din Marea Britanie şi SUA.

Cunoscutul scriitor britanic Paul Bailey scria acum câţiva ani în „The Guardian": „Camilleri are detractorii lui, dar ei sunt dintre cei pentru care contează mai mult intriga decât personajele, mai mult suspansul decât viziunea despre fiinţa umană. În paginile lui trăieşte adevărata Sicilie, cu mirosurile, gusturile (am gătit deja câteva feluri dintre cele preferate de Montalbano) şi mai ales cu limba ei. Iar Sicilia e mândră de el".

Pentru el, autorul recompensat cu o mulţime de premii şi titluri onorifice, acum înconjurat de cărţile sale şi ale altora, precum şi de propriii copii şi nepoţi, a scrie literatură poliţistă este un fel de a juca biliard: „Ţi-e clar ce se întâmplă doar până la un anumit punct. E ca şi atunci când îţi pregăteşti lovitura într-o partidă de biliard: ştii unde trebuie să ajungă bilele, numai că ele nu se mişcă bine, dacă nu dai o lovitură bună. Romanul îşi poartă singur de grijă. Uneori încearcă să pună stăpânire pe autorul lui. Începe să umble pe propria orbită. Atunci romancierul trebuie să hotărască dacă îl opreşte sau îl urmează".

"Am vrut ca Montalbano să fie un detectiv la cuţite cu ordinele şi cu comportamentul şefilor săi, cu alte cuvinte, un duşman al imbecilităţii puterii.''
Andrea Camilleri scriitor

"Romanul îşi poartă de grijă singur. Uneori încearcă să pună stăpânire pe autorul lui. Începe să umble pe propria orbită. Atunci romancierul trebuie să hotărască dacă îl opreşte sau îl urmează.''
Andrea Camilleri scriitor

Măslinul, „secretul" justiţiarului

„Preţ de o jumătate de oră rămase aşa, pe spate, fără să-şi dezlipească privirea de la măslin. Şi cu cât îl privea mai intens, cu atât copacul i se dezvăluia, îi povestea cum jocul timpului îl viclenise, supunându-l la cazne grele, cum apa şi vântul care bătuseră peste el an de an îl siliseră să ia forma aceea strâmbă - care nu se datora unui capriciu de-al lui ori hazardului, ci era consecinţa unei necesităţi.

Privirea i se fixă asupra a trei ramuri groase care se desprindeau de trunchi aproape paralel, parcurgând o bucată de drum împreună, pentru ca apoi fiecare dintre ele să se lanseze în propria traiectorie fantezistă, plină de zigzaguri neaşteptate, întoarceri, viraje periculoase, devieri, arabescuri (...)

Mişcându-şi uşor capul, îşi concentră atenţia deasupra trunchiului, observând că tripleta de crengi - apropiate între ele, dar aparent independente - pleca exact din acelaşi punct, un fel de buboi mare şi rugos.

O adiere uşoară de vânt mişcă frunzele într-o parte, permiţându-i unei raze de soare să-l împungă pe comisar drept în ochi, orbindu-l preţ de o secundă. Montalbano îşi strânse cu putere pleoapele, iar în clipa următoare zâmbi mulţumit. Indiferent ce concluzie avea să-i comunice spre De Cicco, era încredinţat că la volanul maşinii care stătuse în urma autocarului se aflase Nenè Sanfilippo." 

(fragment din romanul „Excursie la Tindari", traducere de Emanuel Botezatu, publicat la Editura Nemira).

Montalbano în România

Din ampla serie de romane poliţiste în care comisarul Montalbano joacă rolul detectivului ce dezleagă enigme, Editura Nemira a publicat următoarele volume:
-  „Hoţul de merinde" (2009)
-  „Sunetul viorii"  (2009)
-  „Forma apei" (2010)
-  „Câinele de teracotă" (2010)
-  „Excursie la Tindari" (2010)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările