De ce nu-şi dăduse lui însuşi o casă asemenea celor în care locuiau ceilalţi oameni, chiar că nu ştiu! Aşa cum nu ştiu nici de ce i se terminaseră bunicii mele zilele exact în iarna aceea. Aflasem asta chiar de la tata, care vorbea despre viaţa maică-sii ca despre vinul din butoi ori despre lemnele din sobă.

De acuma, gata, ne punem pofta-n cui. O să bem doar apă de la fântână, zicea el, ridicând neputincios din umeri!

Sau: Se va răci soba curând, ar trebui să mai punem nişte vreascuri pe foc, dar nu mai avem de unde!

Cum ar veni, viaţa omului se sfârşea  într-o zi la fel ca vinul sau ca lemnele! Numai că eu nu voiam cu niciun chip să-mi pun pofta de bunica în cui. Dar deloc nu voiam, absolut deloc! Adică era timp cu nemiluita pe lume şi nu se mai găseau pentru ea nişte zile de trăit? Măcar atât cât să prindă sărbătorile!

Ce-ar fi să mergem să-l colindăm pe Dumnezeu, le-am spus celor din ceată, în seara de Ajun. Nu-l mai colindase nimeni până atunci. Poate din cauza faptului că biserica se afla în afara satului, cam pe unde începea câmpul. Era însă cerul, deoarece, imediat ce-am ieşit din sat, ne-am trezit pe Calea Lactee. Noi credeam că e albă de la lapte, dar era  de la zăpada ce ne trecea mai sus de oul piciorului.

Am fi îngheţat de frig, dacă nu erau stelele. Pe unele le-am atins chiar cu mâna. Dogoreau ca plita noastră de acasă, deşi n-am văzut pe nimeni să vâre lemne în ele!

Abia când am ajuns în dreptul clopotniţei, ne-am dat seama că se luase strălucirea stelelor pe noi. Ziceai că are fiecare un pieptăraş de raze pe el. Pesemne că dumnezeu a crezut, când ne-a văzut îmbrăcaţi aşa, că suntem vreo ceată de îngeri zurbagii! Unul dintre noi s-a grăbit să-i spună că venim de pe pământ.

După ce l-am colindat, în loc să-i cer mere sau covrigi, eu l-am rugat să-mi umple traista cu zile pentru bunica.

Mama m-a întrebat, a doua zi, pe unde am umblat de m-am întors acasă cu traista goală.

„Cum goală, mamă?“, am vrut să-i răspund, dar bunica mi-a făcut semn să tac şi-a început să râdă cu poftă.

„Noi credeam c-o să mori şi dumitale îţi arde de râs!“, a certat-o tata de lângă sobă. După care m-a luat pe mine în primire, spunându-mi, în timp ce-şi aprindea ţigara: „Şi tu? Tu pe unde te-ai tăvălit în halul ăsta de ţi-ai murdărit hainele de....“

Voia să zică de lumina ce şiroia încă de pe mine. Dar nu nimerea cuvântul.

Bunica stătea pe marginea patului şi râdea. Râsul ei gâlgâia în odaie, ca vinul roşu în pahare, îmbătându-ne!