Sună telefonul. Tanti Simina! Inima mi se strânge, ce s-a întâmplat?, poate îi este rău, sigur îi este rău, la 98 de ani cum să-i fie bine?, o fi murit unul de-al nostru, dar cine să mai moară pentru că ea i-a îngropat pe toţi din familie... Să vorbesc cu tanti Simina, apoi îţi dau de mâncare, Fifi!

Sărut-mâna! „Petrişor, sunteţi bine?“ Da, suntem bine. „Aţi scăpat?“ De ce să scăpăm? „De ploaie, a arătat acuma la televizor ce prăpăd a făcut ploaia în Bucureşti!“ Mă uit la Fifi... Ce-aţi văzut la televizor? „Inundaţii şi m-am gândit la voi...“ Of, tanti Simina, iarăşi au arătat străzi cu apa până la portierele maşinilor, v-am spus să nu mai puneţi botul la tâmpeniile televiziunilor, asta fac zi de zi, bagă spaime în oameni, varsă frică, angoase, panică, resentimente, coduri portocalii, epidemii, catastrofe, se iau la întrecere cine deversează mai multe nenorociri, de parcă ar fi nişte aparate de înspăimântat populaţia, ne transformă pe toţi în... peruşi, poftim! – mi se urcă sângele la cap, dar n-am curaj să strig la biata strămătuşă-mea.

A fost linişte pe-aici – îi spun cât pot de calm, a plouat ceva mai mult, ploaie de vară. „La televizor a arătat Bucureştiul sub ape“ – insistă. Da, a fost nişte apă mai multă. Dar n-a fost potop şi în vara lui ’57, şi în ’67, şi în ’87? Şi atunci au fost potopuri! „Potopul a fost unul singur, Petrişor! Când Dumnezeu i-a zis lui Noe: «Intră în corabie, tu şi toată casa ta...»“ – îşi leapădă panica şi începe să-mi povestească despre ploile din ’57, ’67, ’87, bucuroasă că îşi aminteşte. Eu o ascult cu ochii pierduţi, ai să mori de foame, Fifi, şi n-am să aflu ce eşti, băiat sau fată?

Şi, altceva, ce mai faceţi? – îi tai firul amintirilor despre ploile de altădată. „Mâine e sâmbătă şi mă duc la biserică să fac parastas pentru ai noştri. E datoria mea...“ Pot să vă ajut? „Mă descurc singură.“ Simt în acest „singură“ tot reproşul mocnit de pe această lume, pentru că eu mă gândesc la sexul lui Fifi iar strămătuşă-mea se descurcă singură la parastasul odihniţilor noştri. Cum să ajung mâine la ea cu trenurile astea nenorocite, aproape 230 de kilometri, dacă se dilată şinele din cauza caniculei?, dacă se anunţă cod portocaliu, dacă vine potopul?

V-am spus să nu mai puneţi botul la tâmpeniile televiziunilor, asta fac zi de zi, bagă spaime în oameni!

Ne luăm rămas bun, cu promisiunea că am s-o mai sun, să nu-şi facă griji cu... potopul din Bucureşti. Mă întorc la colivie. Fifi, şi eu trăiesc într-o colivie, plină de spaime, frustrări, angoase, trebuie s-o ajut pe tanti Simina la parastas!

Apuc colivia, ies din casă, închid uşa, chem liftul, dar liftul nu funcţionează, cobor atent scările, eşti bine, Fifi?, şi în faţa blocului mă aşteaptă o corabie trasă la chei, cu un catarg înalt cât două etaje de bloc. Corabia pare pustie. Ridic colivia şi-i caut privirea peruşului: ca să urcăm pe corabie, trebuie să-ţi găsesc perechea, dragă Fifi!