Posturile lui Ricciardo

„Decameronul“ a fost, este şi va fi o permanentă invitaţie la lectură.

Stilul arhaic, şugubăţ al lui Boccaccio este cuceritor la citire şi seducător la recitire. Fragmentul de azi cere neapărată continuare, de aceea ne vom întâlni cu prea-cinstitul Ricciardo şi cu juna Bartolomea şi mâine, când va intra în scenă şi afurisitul de pirat Paganino.

„Trăia, dară, pe vremuri la Pisa un judecător mai înzestrat la minte decât la trup cu vlagă, căruia îi zicea messer Ricciardo din Chinzica, care, crezând  pesemne c-o să poată să-şi mulţumească şi femeia aşa precum îşi mulţumea setea de carte, fiind putred de bogat se apucă să-şi caute cu multă râvnă o nevastă; dar o dorea să fie şi tânără, şi frumoasă, când el tocmai de tinereţe şi frumuseţe ar fi trebuit să fugă, de-ar fi ştiut să-şi dea şi lui aceleaşi sfaturi pe care le dădea cu largă inimă altora. Şi lucrurile se întâmplară întocmai după voia lui, căci messer Lotto Gualandi îi dădu de nevastă pe o copilă a sa, ce se numea Bartolomea, una dintre cele mai frumoase şi mai râvnite tinere din câte se aflau în Pisa, pe unde fetele îndeobşte sunt galbene şi suple, de-ai crede că se îndoapă numai cu şerpi şi cu şopârle. Messer Ricciardo, după ce luă copila şi-o duse cu alai acasă, unde se cunună cu nuntă mare şi bogată, în prima noapte făcu el ce făcu şi izbuti, o dată barem, să săvârşească cununia, deşi sărmanul era cât p-aici să lase treaba nesfârşită; şi-a doua zi de dimineaţă, ca unul ce era slăbuţ, sfârşit şi stors de vlagă, fu nevoit să se întremeze cu must, cu dulciuri şi cu alte leacuri ca să-şi mai vină în fire.

Or, ăst judecător, punând acu' mai mult temei pe bietele-i puteri decât pusese înainte vreme, se apucă s-o înveţe pe fată un calendar, făcut pesemne la Ravenna şi bun de dat la prunci când se deprind cu slova. Căci, după câte-i arătă bărbatul, nu era zi pe lună în care nu un praznic, ci zece să se ţină; şi întru cinstirea lor, din felurite pricini, o învăţă anume că nu e îngăduit bărbatului să se împreune cu femeia, ba, mai mult, că se cuvine să ţină fel de fel de posturi, ajunul Sfinţilor Apostoli şi-a altor mii de sfinţi, şi vinerile şi sâmbetele, şi zilele duminicii, păresimile întregi, popasurile lunii în cer şi fel de fel de oprelişti, gândind pesemne că şi cu femeile în pat se cade să te porţi aşa cum se purta el la judecată. Şi se purtă într-acest chip (spre amarnica tânjire a doamnei, ce n-avea parte de bărbat decât o dată la o lună şi atunci nici măcar ca lumea) vreme îndelungată, păzind-o straşnic ca nu cumva vreun altul s-o înveţe care sunt zile lucrătoare, aşa cum el o învăţase care sunt sărbători.

Or, fiind căldurile în toi, se întâmplă ca lui messer Ricciardo să-i vină cheful să se ducă la o moşie a sa frumoasă foarte, pe lângă Monte Nero, şi să rămână acolo câteva zile ca să mai ia niţel aer, dimpreună cu nevasta lui. Şi stând ei la moşie, ca s-o mai mângâie cumva şi să-i aline urâtul, messer Ricciardo ieşi într-o bună zi cu oamenii la pescuit şi urcându-se în două bărci, într-una el cu pescarii şi într-alta ea cu alte doamne, porniră să privească; ispitiţi de privelişte, aproape fără să-şi dea seama, se depărtară în largul mării, la  câteva leghe de ţărm."

Giovanni Boccaccio - „Decameronul", Editura Adevărul Holding, 2009