Poporul astăzi şi ... Şansa de „A Fi”

Un tablou terifiant al devenirii individului în societatea românească de astăzi,  dezvoltat de indivizi ca fiecare dintre noi. Suntem slăbiţi, nu mai avem vlagă şi ne zbatem să trăim în bătaia vânturilor! Şi în aceste condiţii ... mai avem o şansă!

Mici supoziţii teoretice ...

        În lucrarea lui John Welwood, “Psihologia trezirii”, am identificat un citat din fenomenologul Eugene Minkowski care m-a pus pe gânduri, răscolindu-mi o întrebare fundamentală, mai ales dacă o raportez la individul român de pretudindeni : „Unde ne sunt prietenii ?”

          Întrebarea suportă reformulări de tot genul, însă una dintre acestea, care mă precipită la gândul că noi românii suntem nişte oameni singuri, renunţând foarte uşor la relaţiile de prietenie, poate fi următoarea : „Mai avem prieteni ?”

          Revin la citatul din Minkowski, de unde am pornit în cugetare, pentru a arăta definiţia dată de acesta „spaţiului trăit”:

 “Pentru noi, spaţiul nu poate fi redus la relaţii geometrice, relaţii pe care le stabilim de parcă, reduşi la simplul rol de spectatori sau cercetători curioşi, noi am fi spaţiul exterior. Trăim şi acţionăm în spaţiu. (...) Viaţa se răspândeşte în spaţiu. (...) Avem nevoie de expansiune, de perspectivă, pentru a trăi.”

 Tocmai această perspectivă şi nevoie de expansiune pentru a trăi m-a condus la întrebarea mai sus amintită. Deoarece perspectiva şi nevoia de expansiune m-a determinat să completez citatul lui Minkowski astfel:

 „Avem nevoie de expansiune, de perspectivă, pentru a trăi” … frumos şi în armonie cu cei dragi dar şi cu cei din proxima noastră vecinătate cu care am format, formăm şi vom forma relaţii şi, în fond, un popor.

 Însăşi formarea de relaţii constă într-o idee pozitivă, calitativă şi orientată pro-social, astfel încât suma relaţiilor realizate de către fiecare dintre noi dă naştere mediului nostru de dezvoltare armonioasă în cadrul unei comunităţi sociale bazate pe principiul întrajutorării. În fond, bazată pe principiul prieteniei, a ajutorului reciproc necondiţionat, cu rol în umanizarea spaţiului trăit şi de consolidare a valorilor umane, valori care ne vor forma şi dezvolta dimensiunea emoţională, sensibilă a fiinţării noastre. Toate acestea pentru a crea condiţiile unui trai frumos, ordonat şi coordonat după valorile unei vieţi împlinite şi liniştite, conştienţi de frământările zilnice ale fiinţei în devenirea sa către starea de mai bine.

 La Noi ...

           Noi românii:

... trăim singuri, egoişti în dorinţe şi acţiune, interesaţi numai de propriul nostru “eu” escaladând toate metodele de satisfacere a animalului ascuns sub pielea noastră,

... ne lepădăm repede de tot ce suferă în jurul nostru fără a întinde o mână de ajutor,

... ne complacem în stări de bine de genul euforiei bahice, după care ne sfâşiem animalic,

... ne purtăm manipulator dezinteresaţi de cei de lângă noi dar interesaţi numai de propria noastră acţiune şi mulţumire, dezvoltând comportamente de domeniul psihopatologiei, gen narcisismul, aglomerându-ne mintea cu tot felul de rebuturi existenţiale şi banalităţi rutiniere, obstrucţionând dezvoltarea armoniasă atât a eul-ui, a trupului, cât şi a mediului proxim şi a relaţiilor,

... toate acestea viciind rolul fiinţării noastre, călcând în picioare valorile, împroşcându-ne gura cu dejecţii, trăind secaţi de spirit, într-un ambuteiaj uman revoltător, intoxicaţi de păreri, mutilaţi de invocata libertate, încorsetaţi în propria închisoare pe care ne-am format-o şi consolidat-o ca stil de viaţă, învrăjbiţi de lipsuri materiale, nevrozaţi, lipsiţi de control, ameninţaţi, într-un final, de produsul pe care l-am dezvoltat: viaţa noastră !

           “Drept consecinţă, parafrazându-l pe J. Welwood, trăim în spaţii goale, lipsite de viaţă, restrânse, în care ne resimţim ca înghiţiţi sau scufundaţi şi de care încercăm continuu să ne ferim.”

 Un tablou terifiant al devenirii individului în societatea românească de astăzi,  dezvoltat de indivizi ca fiecare dintre noi; căci noi toţi am contribuit la desăvârşirea acestei imagini.

 Noi între noi ne-am excrocat, ne-am terfelit şi ne-am bătut joc, ne-am încălcat limita bunului simţ, ne-am transformat în reptilieni înfiorători, ne-am subjugat, ne-am vândut şi am trădat, ne-am minţit şi ne-am aplaudat, am aderat deopotrivă la ideea decăderii şi destructurării fiinţei române, ne-am bătut joc de copiii noştri, ne-am complicat existenţa procedurându-ne sistematic traiul, ne-am erijat în făcători de dreptate, în eliberatori afectaţi, intelectuali titraţi, ne-am boit cu onoruri şi titluri, ne-am dat diplome nesubstanţiale, ne-am pervertit originea dorind mai mult decât suntem şi iată ce am ajuns: lacrimi ale suferinţei induse în rândul maselor, impotenţi de a restabili, încă, o ordine de bine, de drept şi de bun simţ !

Rămânem doar invocatorii grosolani ai valorilor, inconştienţi de mizeria pe care am dezvoltat-o cu devotament, iar reuşita aceasta de a ne întoarce de fiecare dată împotriva noastră merită premiată: Premiul pentru Consecvenţa Urii !

 Pozăm în iubire actele de o fascinantă ură deplină!

Ne erijăm în descendenţi ai virtuţii într-o fascinantă epocă a minciunii nesimţite!

Vorbim despre înfăptuirea binelui într-o epocă revoltător de învrăjbită prin mecanismul fin al desconsiderării !

 Epoca aceasta a renăscut personajul colectiv „Buricul Târgului”, toţi reprezentanţii înzestraţi de această titulatură beneficiind de aceleaşi caracteristici eterne pe care le cunoaştem cu toţii. Se pune întrebarea: ce ne facem cu atâţia „Burici” şi când va interveni marea eliberare a târgurilor de aceşti “Buricoşi” impozanţi, belicoşi, auto-închipuiţi, chintesenţa înţelepciunii comunităţii lor de referinţă ?

 Aceste zile de nefericire umană au renăscut în poporul român sentimentul fricii faţă de ziua de mâine, acestă frică de mâine fiind rezultatul deplin al revoltei noastre faţă de libertate, manifestat de actul incompetenţei maselor, atât populare cât şi intelectuale, de a-şi însuşi noţiunile elementare ale libertăţii individuale, principiile unei existenţe libere, principiile corectitudinii şi asumării acţiunilor individuale, dar şi lipsa respectului faţă de tradiţii cât şi faţă de sacrificiul eroilor noştri.

 Eroul român este călcat în picioare şi dat uitării ...

Tradiţia românească este neglijată şi ... dată uitării ...

Principiile corectitudinii sunt evitate şi ... date uitării ...

Exerciţiul libertăţii este un malaxor de idei care macină aceleaşi reflexe ideologice post-comuniste putând afirma că nu este format încă ...

Revolta noastră interioară reprezintă ... încă ... un exerciţiu de supravieţuire, de azi pe mâine, exerciţiu alimentat de o continuă stare de incertitudine, ceea ce ne conduce la constatarea că această revoltă introvertă nu are valenţe creative, constructive şi pro-sociale, reprezentând doar o formă incipientă de subzistenţă spirituală.

În consecinţă, putem afirma că, la nivel de naţiune, suntem un gol expandat în existenţa noastră populară, care se limitează doar la aspectul vulgar presărat cu mici tresăriri spectaculoase; căci această existenţă naţională, proprie fiecăruia dintre noi, nu reuşim a o trăi şi savura; avem spectaculosul dar de a ne suporta existenţa trăind, iar traiul nostru zilnic ... nu este altceva decât o continuă măcinare a aceleaşi realităţi fluide, risipite pe vagul râu al speranţei care este înghiţit de veşnica fatalitate românească: „Nimic nu merge! Şi cine ştie ce-o prinde şi copiii ăştia!”

 Suntem slăbiţi, nu mai avem vlagă şi ne zbatem să trăim în bătaia vânturilor! Iar pentru a reuşi să depăşim această stare de neputinţă mă întreb continuu: când vom ajunge la conştiinţa propriilor noastre greşeli, când vom reuşi să ne sancţionăm propriile greşeli, când vom şti să ne recunoaştem oamenii, valorile umane şi spirituale româneşti, când vom şti să ne îndreptăţim, când vom recunoaşte falsul în această lume a contrafacerii, când vom întinde o mână care, încleştându-se cu cealaltă, să gândească româneşte, când vom recunoaşte sfinţii noştri şi vom pune aripi datoriei noastre de a fi drepţi, corecţi şi într-un singur crez ... când?

 Ne rumegăm întrebările zoite într-o cafea amărâtă de fumul întristat al unei ţigări transpirate de jugul zilnic al supravieţuirii, incertitudinii şi plictiselei faţă de om, nemulţumiţi, neâmpăcaţi, neglijaţi, marginalizaţi în propria noastră natură de  însăşi făcătorii de bine ai neamului !

 Şi în aceste condiţii ... mai avem o şansă! Aceasta e şansa, pe care o ştim fiecare dintre noi, condiţionată de verbul fundamental : “a fi”! Dacă dorim cu adevărat “să fim!” este condiţia necesară şi suficientă pentru “a fi o şansă atât pentru neam cât şi pentru ţară!” Acesta să fie crezul nostru:

“Să fim pentru a dărui!”

Şi devenim Oamenii Poporului Nostru !