Pokemon-izarea, căderea realului în virtual

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vreo 70 milioane de cetăţeni ai planetei, din 30 de ţări, aleargă actualmente după pokemoni. Alte sute de milioane comentează pe reţelele sociale despre jocul de realitate augumentată. 35 de milioane de dolari câştigaţi de firma producătoare. Totul, în timp foarte scurt. De unde această creştere explozivă în statistici?

Scurtă introducere în temă: Pokemon Go este numele jocului (n-aş spune virtual) care pare că isterizează planeta. Tehnic, este vorba de o aplicaţie software în care utilizatorul vânează nişte creaturi virtuale, câştigând puncte, premii, bonusuri, puteri decizionale în joc etc. Totuşi, un joc, ar spune mulţi. Mult mai mult, aş spune eu. Jocul deschide o „cutie a Pandorei“ în lumea IT. Practic, aruncă realul în virtual.

Noutatea impresionantă a jocului se apropie oarecum de un ideal mai vechi al lumii IT: Virtual Reality. Dacă în toate jocurile de până acum, mediul înconjurător era unul generat de software, ei bine, în Pokemon Go avem o îmbinare inovatoare: mediul înconjurător este chiar lumea reală, în care se plasează aceste entităţi software ce trebuiesc vânate (insist pe termenul „vânat” deoarece vânatul este adânc înfipt în instictul uman, chestiune exploatată de multe jocuri în care se „vânează” tot soiul de entităţi). Practic, folosind o hartă reală, camera şi GPS-ul unui smartphone, utilizatorul „vede” pokemonul pe stradă, în parc, în piaţete şi în alte locuri mai puţin obişnuite, în funcţie de coordonatele (reale) GPS atribuite straniei apariţii.

Pentru că unii încă mai cred că Biserica se ocupă cu un soi de „lume virtuală” (cât sunt de virtuale iertarea, iubirea, smerenia etc.?) era de aşteptat ca nişte Pokemoni să apară şi în curtea ei. Ei n-au venit să fie catehizaţi sau mântuiţi. Ei vor doar să fie vânaţi. Şi, cum era firesc, au apărut şi vânătorii. Moment în care mi-am pus problema dacă nu cumva Pokemon Go este o provocare la adresa discernământului.

Mi-e greu să dau acum răspunsul. Timpul este un factor important în elaborarea lui. Subţiind foarte mult graniţa dintre virtual şi real, jocul poate provoca serioase probleme sociale şi psihologice. Totul depinde de discernământul utilizatorului.

Marea problemă a virtualului (pe lângă multe beneficii) este că provoacă la maxim libertatea şi responsabilitatea.

Dar cum să mai discerni atunci când realul devine mediul înconjurător al virtualului?! Cum îţi mai dai seama de valoarea reală a locului în care alergi după virtual? Sigur, veţi spune, trebuie să-ţi păstrezi discernământul. Corect, dar cum faci asta, atunci când te comporţi după reguli virtuale în real? Câteva cazuri, izolate ce e drept, prezentate de presă drept „inedite”, arată că unii utilizatori uită repede că realului nu i se pot aplica toate regulile virtualului.

Marea problemă a virtualului (pe lângă multe beneficii) este că provoacă la maxim libertatea şi responsabilitatea. În virtual, două sunt ispitele axiomatice: să te crezi zeu/zmeu şi să faci doar ce-ţi place. În real, astea nu prea merg. Sau, dacă le forţezi să meargă, ai parte de consecinţe negative atât asupra propriei persoane, cât şi asupra societăţii.

Nu e grav că s-au plasat pokemoni în curtea Bisericii. Bisericile sunt adeseori repere importante în spaţiul public (chiar dacă unora nu le place). Probabil că această caracteristică a fost atractivă pentru programatori. Dar „căderea” de care vorbesc în titlu este alta: confuzia între scopul real al reperului şi utilitatea lui în joc. Biserica cheamă pe toţi la mântuire, la „vânarea” lui Dumnezeu. Când scopul nu mai e acesta, ci doar vânarea unui scor virtual, atunci apare lipsa de discernământ. Să te plimbi în Biserică doar pentru a vâna pokemoni, ignorând tezaurul ei spiritual, este totuna cu a tăia porcul pe plajă la Mamaia, în mijlocul verii. Lipsa contextualizării duhovniceşti, a adaptării la realitate pentru un scop potrivit desăvârşirii umane, iată poarta iadului virtual devenit real. E doar un exemplu, dar putem continua.

Creatorii jocului ar trebui să nu urmărească doar realizarea cu orice preţ a profitului.

De pildă, ce s-ar întâmpla dacă plasăm pokemoni în zona şcolilor publice, acolo unde adolescenţii ar trebui nu să se joace, ci să înveţe? Dacă ne gândim că 7 din 10 useri îl joacă zilnic şi că media timpului zilnic alocat jocului este dublă faţă de media timpului alocat Facebook, vă daţi seama de potenţialul impact negativ. Sau, cum ar fi să plasăm pokemoni în zone private sau cu acces public limitat (unităţi militare, spitale, intreprinderi etc.) în care userii să dea năvală, generând blocaje sau disfuncţionalităţi? Ori, şi mai grav, ce aţi spune de plasarea unor pokemoni, cu scor atractiv, în locuri nesigure, ce pot pune în pericol viaţa (acoperişuri, vârfuri ale unor edificii, tunele, subsoluri etc.)

Creatorii jocului ar trebui să nu urmărească doar realizarea cu orice preţ a profitului (frumuşel, de altfel, câtă vreme Apple anticipează venituri de 3 miliarde $ în 24 luni). Responsabilitatea socială ar trebui să-i preocupe pe investitori, în egală măsură, ca în orice altă activitate comercială. Bulversarea spaţiului social, afectarea comportamentului şi chiar posibile încălcări ale legii din partea userilor, iată numai câteva din posibilele efecte negative ale pokemonizării. Şi mi-e teamă că ne aflăm doar la începutul unei noi ere IT: transformarea realului în arenă a virtualului.

Biserica nu interzice tinerilor relaxarea/distracţia, fie ea şi prin intermediul jocurilor IT. Numai că aceasta nu trebuie să ducă la căderea din virtuţi sau la întâmplări negative. Dimpotrivă. Ar trebui ca ei să-şi înfrumuseţeze spiritul în timpul acestora. Pentru că tinereţea este o vârstă frumoasă, în care poţi afla multe despre ce te aşteaptă în viaţă. Vorba părintelui Arsenie Papacioc: „Dacă tinereţea ar şti şi dacă bătrâneţea ar putea...

De aceea, rog pokemon-userii: vânaţi virtuţi, nu virtualităţi!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite