Tocmai ce s-au încheiat alegerile parlamentare 2016. A câştigat detaşat un partid colorat în roşu, nu e locul aici să discutăm de ce. Aici vom analiza doar situaţia în care un partid care câştigă alegerile (să zicem că nu cu 45-50%, ci cu 90%) doreşte ca prim-ministru să fie o persoană care a fost „condamnată penal” (expresia este oarecum pleonastică, întrucât în sistemul nostru condamnările se pronunţă doar în cauze penale). Ce se poate face legal dacă o majoritate parlamentară votează învestirea unui premier cu cazier?

Obstacolul dintre o persoană condamnată definitiv şi funcţia de prim-ministru este existenţa unei legi care interzice unui condamnat penal să fie prim-ministru. După cum vom vedea, interdicţia e clară şi nu permite interpretări prin care albul să fie făcut negru, adică prin care un text legal care interzice să fie transformat într-un text legal care permite.

Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, poate fi prim-ministru (sau ministru, sau orice alt membru al guvernului) numai o persoană care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

  1. are cetăţenia română
  2. are domiciliul în ţară
  3. se bucură de exerciţiul drepturilor electorale
  4. nu a suferit condamnări penale
  5. nu se găseşte în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003

După cum se observă, condiţia ca persoana să se „bucure de exerciţiul drepturilor electorale” este prevăzută de lege distinct de condiţia ca persoana să „nu fi suferit condamnări penale”. Fiecare dintre condiţii trebuie, însă, îndeplinită, în mod distinct.

Ce înseamnă că o persoană „se bucură de exerciţiul drepturilor electorale” rezultă din art. 36 al. 2 din Constituţie care prevede că „Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale”. Deci, „se bucură de exerciţiul drepturilor electorale” persoana care nu se află într-o stare de debilitate sau alienare mintală, sau care nu este pusă sub interdicţie sau care nu a fost condamnată la pierderea drepturilor electorale prin hotărâre judecătorească definitivă (art. 66 din Codul penal permite interzicerea pe o durată de la 1 la 5 ani a unor drepturi, printre care dreptul de a alege şi de a fi ales. Interzicerea se dispune în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti de condamnare). 

În cazul în discuţie, persoana potenţial prim-ministru are o condamnare penală definitivă, dar în hotărârea de condamnare nu s-a prevăzut interzicerea dreptului de a alege şi de a fi ales. Deci, persoana îndeplineşte condiţia ca ea să „se bucure de exerciţiul drepturilor electorale” (condiţia nr. 3).

Dar, problema există în privinţa îndeplinirii unei alte condiţii, şi anume condiţia ca persoana să nu fi „suferit condamnări penale” (condiţia nr. 4). Potrivit art. 396, art. 403-404, art. 550  din Codul de procedură penală, persoana care a suferit o condamnare penală este persoana faţă de care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, indiferent de pedeapsa aplicată (amendă penală, închisoare cu executare, închisoare cu suspendare etc).

Acest caz de interdicţie a ocupării funcţiei de prim-ministru presupune simpla existenţă a unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare (desigur, dacă nu a intervenit reabilitarea, care face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare). Legea 90/2001 nu prevede, în cazul acestei condiţii, că este necesar ca prin hotărârea de condamnare să se fi dispus şi interzicerea dreptului de a alege şi de a fi ales (interzicerea acestor drepturi se referă la o altă condiţie, distinctă; am prezentat-o mai sus, ca fiind condiţia nr. 3).

Deci, legea e clară: o persoană condamnată penal prin hotărâre judecătorească definitivă, chiar dacă prin acea hotărâre nu i-a fost interzis exerciţiul dreptului de a alege şi de a fi ales, nu poate ocupa funcţia de prim-ministru, întrucât nu îndeplineşte condiţia nr. 4 („să nu fi suferit condamnări penale”) prevăzută în art. 2 din Legea nr. 90/2001.

Indiferent de procentul cu care câştigă nişte alegeri (am dat ca exemplu 90%), adică indiferent de numărul de voturi obţinute de un partid, legea nu va putea fi curbată, pe calea unor interpretări făcute după voinţa „învingătorilor” din alegeri. Numărul mare de voturi obţinute nu permite câştigătorului alegerilor să ignore unele prevederi legale care îl încurcă. Asta înseamnă, până la urmă, „statul de drept” (e-adevărat, sintagma e pe cale de demonetizare, din cauza folosirii ei, în timp, de către deţinătorii puterii şi ca justificare pentru unele acţiuni/decizii stupide).

Este posibil ca partidul care a câştigat alegerile să considere că este neconstituţional textul legal care interzice ocuparea funcţiei de prim-ministru de către o persoană doar pentru că e „condamnată penal”. Dar, în acest caz, declararea ca neconstituţională a acelui text de lege nu se poate face prin hotărâre de partid sau prin consensul invitaţilor de la emisiunile găzduite de una sau mai multe televiziuni de ştiri.

Singura modalitate de a declara ca neconstituţional un text de lege (sau o lege în întregul ei) este pronunţarea unei hotărâri a Curţii Constituţionale. Până când Curtea Constituţională va declara o prevedere legală ca neconstituţională, oricine, inclusiv partidul câştigător cu 90%, are obligaţia să respecte acea prevedere legală.

Deci, dacă un partid consideră că o prevedere legală este „proastă” el are 2 căi de acţiune: ori modifică, printr-o nouă lege, acea prevedere legală, ori atacă la Curtea Constituţională respective prevedere legală.

Ceea ce nu poate face, însă, acel partid, este să ignore sau să curbeze la 180 de grade o prevedere legală în vigoare.

Ce poate face o minoritate parlamentară în acest caz?

Care ar fi soluţia, din punct de vedere juridic, dacă, prin încălcarea grosolană a legii, se va ajunge la adoptarea unei hotărâri a parlamentului prin care să fie învestit un guvern condus de un prim-ministru „condamnat penal”?

O cale de urmat ar fi atacarea la Curtea Constituţională a acelei hotărâri a parlamentului (hotărârea plenului celor 2 camere reunite) prin care a fost învestit guvernul. Potrivit art. 27 al. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea va putea fi sesizată de către unul dintre preşedinţii celor două Camere (în speţă, practic, această variantă este exclusă), de către un grup parlamentar sau de către un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

Motivul atacării hotărârii parlamentului îl constituie încălcarea prin acea hotărâre a principiului statului de drept, a cărui componentă esenţială este prevăzută în art. 1 al. 5 din Constituţie, şi anume: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

Deci, în România respectarea supremaţiei legilor este obligatorie, iar asta face parte din ceea ce se cheamă statul de drept”. O hotărâre a parlamentului prin care se încalcă (în speţă, în mod vădit) o lege, poate fi declarată ca neconstituţională de către Curtea Constituţională, în temeiul art. 1 al. 5 din Constituţie. Nici n-ar fi primul caz.

Să vedem dacă în noul parlament vor exista un grup parlamentar sau minimum 50 de deputaţi sau minimum 25 de senatori dispuşi să sesizeze Curtea Constituţională în caz de încălcare vădită a legii la formarea guvernului...


Text de Dan Mihai

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.