Pledoarie pentru un monument al lucidităţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În anii 1975-1976, am scris romanul „Clipa“, care, în 1976, a şi apărut în Editura „Eminescu“ de sub direcţia învăţatului şi curajosului cărturar Valeriu Râpeanu, roman urmat foarte curând de filmul „Clipa“ (1979), apoi de piesa de teatru intitulată „Clipa“ şi de un scenariu radiofonic „Clipa“, acestea în versiuni semnate de dramaturgi profesionişti.

S-au scurs de atunci 41 de ani şi romanul, tipărit la editurile ”Eminescu”, „Pro“, „Adevărul” şi „RAO“ a fost însoţit de câteva pagini de consideraţii retrospective la 13 ani şi apoi la 30 de ani de la apariţie.

Filmul, în regia lui Gh.Vitanidis şi în scenariul meu, s-a bucurat şi el de un mare succes de public şi mai poate fi văzut şi astăzi pe internet, după ce a fost difuzat şi de unele televiziuni din provincie.

Nu ştiu de ce marile televiziuni (sau ştiu) nu au luat act de audienţa lui, întemeiată şi pe o distribuţie absolut strălucită.

După premiera la sala Patria, luată cu asalt de un public imens ce a blocat bulevardul Magheru şi a fost păzit de miliţia călare, la sfârşitul reprezentaţiei, sufocată de aplauzele miilor de spectatori în picioare şi cu ochii în lacrimi, rolele filmlui, singurele existente atunci, au fost, noaptea, ridicate de Securitate, iar programarea de a doua zi a filmului a fost anulată, deşi toate biletele erau vândute.

Alertat dimineaţa, în zori, de către directorul Casei de Film şi de către directorul  general al Cinematografiei, am scris şi am trimis la Cabinetul 1, din biroul meu de la Teatrul Mic, cu îngrijorarea care mă înfioară şi astăzi, o scrisoare, iar peste două ore am fost înştiinţat – era joi, la prânz – că sâmbătă, la 12, voi fi primit de şeful statului, care a aflat şi el atunci de la mine despre „arestarea“ filmului, abia stăpânindu-şi perplexitatea, cu atât mai mult cu cât – mi-a spus -  văzuse filmul - şi îi plăcuse foarte mult - la „săliţa“ aflată în spatele biroului său, împreună cu conducerea ideologică a partidului şi a statului. Mai trăieşte azi romancierul cunoscut în epocă şi cu numele de Popescu Dumnezeu.

Am povestit în urmă cu trei ani audienţa într-un interviu amplu în „Evenimentul zilei“ şi ea – audienţa – va fi descrisă şi mai pe larg în „Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian“.

Aici e destul să spun că filmul a fost ”eliberat” şi îmbogăţit chiar la cererea şefului statului cu o scenă pe care şi eu şi regizorul o evitasem, în care se descria sforăitoarea demagogie a unui secretar economic care umfla neruşinat victoriile socialismului, îngrijindu-se mai ales de decorarea şi înfrumuseţarea tribunelor de la grandioasele defilări din epocă.

Dar să mă întorc la roman şi să vă spun că, în finalul lui, cititorul întâlneşte această propoziţiune, scrisă – şi subliniez intenţionat - şi tipărită atunci în  1976!

„Ar trebui să vină un sculptor înzestrat şi să imagineze o statuie a răbdării şi a măcinării nervilor în faţa oportunismului, şi a lichelismului, şi a fariseismului, şi a luptei încrâncenate cu toate acestea, acum, aici, în lumea noastră” (lumea de atunci!). ”O statuie care să simbolizeze purgatoriul nostru. Cine să o imagineze însă, şi cum ar putea să fie ea?“

Ei bine, suntem din nefericire datori să recunoaştem că speranţa într-o asemenea statuie a rămas şi rămâne intactă până astăzi, sculptorul înzestrat urmând „să vină” şi să „îmbogăţească“ programul statuii cu suferinţele şi cu nădejdea noastră de azi, încât citatul din romanul scris în 1976 să arate astfel:

„Ar trebui să vină un sculptor înzestrat şi să imagineze o statuie a răbdării, şi a măcinării nervilor în faţa oportunismului, şi a lichelismului, şi a fariseismului şi a exploziei aiuritoare a discursurilor mitomane, manipulatoare şi lipsite de cea mai săracă onestitate ale unei campanii electorale ce pare să nu aibă vreodată un sfârşit, degradate şi degradante prin promisiunile care nu-şi mai află acoperirea, în faţa zgomotosului carnaval al cătuşelor, în faţa obrăzniciei şi neruşinării ciocoimii noi cu bodyguard şi cu politicianismul ei veros, spoliator, în stare oricând şi cu orice preţ de orice vânzare şi de orice trădare, în faţa pierderii încrederii în victoria luptei încrâncenate cu toate acestea, acum, aici, în lumea noastră” (lumea de azi!). ”O statuie care să simbolizeze purgatoriul nostru. Cine să o imagineze însă, şi cum ar putea să fie ea?“

O asemenea statuie, înaltă cât Casa Presei Libere, ar putea fi văzută cu mai mult succes decât bizara presupusă aripă (de astăzi) sugerând mai curând o parte din acoperişul spart al unei poverne!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite