În consecinţă nu mai există nici speranţă şi nici certitudine pentru a se construi aici în România. Corupţia, prostia, slugărnicia şi nepăsarea duc la concluzia că nu există posibilitate de îndreptare.

România de azi este asemănătoare realităţii descrise cândva de Octavian Goga: „de multe ori privind sufletul tău ţi se pare că stai în faţa unei case cu obloanele trase şi uşile încuiate. Pe o hârtie în colţ de poartă o mână nevăzută a scris: «plecat fără adresă».“

Desigur, statul este prost administrat, căci sărăcia este  întâmplător întâlnită într-o ţară bine guvernată. Suntem un popor tânăr – o afirmă mulţi – certat însă cu munca şi iubitor de şmechereală şi lene. Potenţialii „bejenari“ de ieri trăiesc astăzi într-o tensiune continuă a zilei de mîine şi a soluţiilor de supravieţuire onorabilă, care lipsesc. Ei au fost redenumiţi în funcţie de varietatea destinaţiilor: „ciupercari“, „căpşunari“ etc. Interesant că aceşti oameni se pot adapta unui mod de viaţă structurat diferit şi unui ritm de lucru aflat pe o altă grilă temporală. De fapt, aceste repere nu le întâlnesc în ţara lor deoarece aceasta, încă se află ancorată într-un neant istoric şi social, unde stăpânii pot păcăli uşor prostimea cu şcoală puţină şi indiferentă faţă de ziua de mîine. Similar cu secolul al XIX-lea sau cu secolul al XVIII-lea. Ce s-ar face un baron feudal cu două-trei sate cu oameni care şi-ar proiecta viaţa altfel decât o vede stăpânul, care-şi cer drepturile şi ştiu a le construi, oameni care vor şi altceva? Astfel, baronului îi este pusă sub semnul întrebării chiar propria-i stăpânire. Deocamdată împlinirile se întâlnesc pe alte meleaguri, care au renunţat de sute de ani la baroni de tip feudal. Nu de alta, dar alte revoluţii s-au lăsat şi cu ghilotinări!  

În perioada interbelică, în anii crizei economice, specialiştii au încercat să ofere soluţii de regenerare fiscal. După opiniile lor, „fiscul trebuie să intervină pentru sprijinirea tuturor celor nevoiaşi, din toate straturile populare. Este nevoie de sprijinit elita, oriunde ar fi ea. La noi nu se face nimic pentru menajarea elitelor cu copii din ce în ce mai puţini. Şi prilejuri au fost destule.

  1. Împroprietărirea.
     
  2. Legea circulaţiei bunurilor rurale care urmărea crearea unei pături rezistente de agricultori prin selecţionarea calităţilor.
     
  3. Colonizările. Statul şi-ar putea  arenda perpetuu terenurile, cu chirie mică, cu condiţia unuia – ca arendaşul să aibă un număr de copii. În aceste trei cazuri, spune profesorul Rainer, criteriul s-ar fi cuvenit să fie numărul copiilor. El a fost neglijat.
     
  4. Birurile pe moşteniri. Un copil nu ar trebui să moştenească decât o treime. Această măsură ar  încuraja o garanţie de trei copii.
     
  5. Scutiri de biruri în raport cu numărul copiilor. Pretutindeni, legile fiscale avantajează familiile cu mulţi membrii. Pentru familiile cu mulţi membrii în Italia venitul minimum impozabil este fixat la 100 000 lire, deci 900.000 lei. În Germania, salariaţii cu un venit anual de 1200 mărci aur (48.000 lei) nu plătesc nici un fel de impozit. Până la 9200 mărci (370.000 lei) se plătesc numai birurile elementare; şi numai de la această cifră încep impozitele pe venit. În Germania, o familie cu patru copii nu dă nici un bir. Până la acest număr, familia are un scăzământ de 20% de fiecare membru al său.“

Soluţii pot fi şi azi privind ameliorarea fiscală pentru cei care au nevoie de ea. Ameliorarea fiscală este oferită însă acelora care au prioritate cu persoana sa şi camarila subordonată.

Cum putem începe îndreptarea prin propriile forţe? Întrucât în societate negativul întrece pozitivul şi distructivitatea, învăţământul experienţei şi consiliul înţelepciunii, spun că în viaţă toate să le începi cu „da“ şi niciodată să nu-ţi spui „nu“.