Revenind, însă, la fapte concrete, reprezentanţii Universităţii din Bucureşti au trimis o reacţie oficială ziarului „Adevărul“ în care îi informau pe jurnalişti următoarele: „Declaraţia obligatorie că lucrarea de dizertaţie este originală există în dosarul pe care Valentina Duminică l-a depus la Universitatea din Bucureşti pentru a-şi susţine dizertaţia“. Buuun. Deci dacă a declarat în scris, în mod sigur aşa este.

Între timp, reprezentanţii Universităţii din Bucureşti spun că vor analiza cazul iar, până la închiderea ediţiei, Ministerul Educaţiei nu anunţase oficial nicio decizie. C-o fi una, c-o fi alta, noi mergem înainte, dar având în minte că cinstea, corectitudinea, decenţa sunt chestii care nu mai valorează nimic în ţara asta. Toate trei sunt într-un asemenea hal de desuete încât sunt ruşinoase. E pur şi simplu jenant să vrei să fii cinstit. E urât până şi să rosteşti acest cuvânt. Copiii viitorului se vor uita cu ochii mari unii la alţii când vor auzi pe cineva vorbind aşa. Nu vor înţelege. Pe bune, nimeni nu va mai şti ce înseamnă decenţă. Acest cuvânt pătrăţos care o să dispară din vorbirea uzuală pentru că lucrul pe care îl descrie o să dispară şi el.

Să ne reamintim doar de ministrul Ioan Mang, cel care şi-a dat demisia în mai 2012, după ce a fost acuzat că ar fi plagiat mai multe articole ştiinţifice ale unor autori străini. Sau de o declaraţie mult mai recentă: Gigel Ştirbu, Ministrul Culturii, posesor al unui doctorat în istorie obţinut în 2011, a spus că a rupt uşile Arhivelor Naţionale. Şi, pentru că numele lui nu a apărut, totuşi, în fişele de cercetare de la arhivă, Ştirbu a replicat: „Credeţi că am copiat? Dovediţi acest lucru! Am mulţi colaboratori, prieteni care m-au ajutat. Ei mi-au procurat dosarele“. Eh.

Ar mai fi multe de spus, despre plagiate dovedite sau doar insinuate. Ar fi mult de vorbit şi despre celebrele masterate din Catania sau Oxford, ale domnului Ponta, dar cine să ne asculte?(!) De fapt, pe mine, una, nici măcar nu mă interesează  care va fi răspunsul Ministerului Educaţiei în cazul doamnei cu un nume atât de poetic (Duminică. Valentina Duminică). Pe mine pur şi simplu mă enervează că nu m-am înscris la doctorat dintr-un motiv stupid: că nu aveam îndeajuns de mult timp. Pentru că am vrut să fie de-adevăratelea şi n-am ştiut că se poate şi aşa. Mă mai enervează şi faptul că provin dintr-o lume în care oamenii au învăţat, au citit, au acumulat, au scris, au studiat, au îndurat, au stat nedormiţi şi şi-au dat măsura propriei valori, fără să îşi imagineze măcar că există un univers paralel în care totul e mai simplu. Mă întristează că puţini oameni încă trăiesc în lumea decenţei şi a corectitudinii. O lume pe cale de dispariţie, în care cărţile se citesc de-adevăratelea, prin parcurgerea rândurilor de la stânga la dreapta, o lume care peste zece ani o să fie istorie. O lume a normalităţii despre care mulţi dintre ceilalţi nici măcar nu ştiu că există.