Piesă de teatru cu şi despre doctori

De la mare la mic, de la cosmos şi probleme planetare la viaţa de toate zilele subiectele din realitatea noastră complicată ne asaltează. Viaţa bate filmul se spune pe drept cuvânt dar şi filmul vieţii pare uneori neîncăpător de adevăr şi surprize.

Tot mai neverosimile cele ce le vedem şi auzim pe viu sau indirect prin conectarea informaţională îi intimidează şi pe cei mai atenţi observatori care vor şi pot adeseori să se ia de piept cu viaţa şi să ne pună-n faţă oglinda aia de care tot fugim, nu doar în virtual. E adevărat, nu se mai scriu piese realiste. Dar sunt destule spectacole care au adus teatrul social iar în atenţie şi l-au făcut preferat altor gesturi de care e în stare spectacolul de teatrul. Asta din perspectiva celor care mai cred că de pe scenă nu te poţi adresa cu nimicuri chiar când spectatorii ar vrea poate să se piardă în ele. Avem în ceea ce se cheamă teatrul istoriei recente o tematică mai ales politică, un îndemn la trezirea conştinţelor faţă de ce-a fost şi ce nu trebuie să se mai întâmple în ţara asta uneori şi din laşitatea oamenilor, dar avem şi piese despre unele subiecte curente, de pagina întâi ce-i drept, care presupun atitudine civică şi scot oamenii în stradă. Piese pentru un sezon, pentru o etapă care-şi văd destinul consumat odată cu subiectul, pentru a intra apoi în desuetudine, dar care punctual sunt necesare şi eficiente.

Unii dintre noi care am mai trăit acest fenomen pe vremea când anchetele de la televizor deveneau piese de teatru în lupta pentru afirmarea „omului nou”. Am fost martori şi la spectacole de teatru agitatoric scrise de jurnalişti ca Adrian Dohotaru, care a sfârşit ca incomod ce era şi după 89, sau altele mai subtile, dar tot despre nedreptăţi şi dezumanizare ca la Dolfi Solomon. Ce-i drept, nu se vorbea pe scenă aşa direct cum o fac astăzi tinerii dramaturgi care exersează stilul in your face, ci doar aluziv şi cu perdea figurativă cum o cereau vremurile. Reîntors la realism teatrul dar mai ales filmul pun pe tapet azi tot felul de subiecte sensibile precum cazul procurorului Panait din filmul lui Tudor Giurgiu. Nu nimeresc întotdeauna la ţintă dar sunt tot mai aproape de agenda zilei şi priorităţile sociale. Avem teme la zi precum, mai recent, cele legate de adolescenţi şi radicalizarea acestora, de conflictul dintre generaţii, de controversele privind credinţa şi biserica, după cum avem şi subiecte de fapt divers apte să deschidă dezbateri. Avem tineri actori şi regizori care vor şi pot să facă un teatru care nu-i degeaba (din punct de vedere al provocării intelectuale, atitudinale) nici pentru ei nici pentru public, şi avem nevoie de toate acestea chiar dacă o gândire normală nu exclude din  domeniu şi alte multe direcţii şi preocupări... clasice. Mai ales că acest posmodern în care trăim are pentru domeniul artistic o aiuritoare apetenţă pentru mixuri de toate felurile.

M-am gândit la toate astea când mi-a ieşit în cale un subiect. Dintr-un segment social nu lipsit de turbulenţe, cel al sănătăţii. Cine n-are un caz la-ndemână pentru a-i incrimina pe doctori sau dimpotrivă pentru a-i chema la ordine pe pacienţii ireverenţioşi cu halatele albe în mâna cărora îşi pun la un moment dat viaţa ? Şi cine îndrăzneşte să dea dreptate doar unei părţi fie şi numai pentru că regula clasică ne învaţă că pentru un conflict e nevoie de doi. Doar că uneori, când lucrurile sunt evidente să lăsăm de-o parte ruşinea şi s-o spunem pe-a dreaptă. Am fost martoră zilele-astea la o scenă de un absurd tragicomic. Ceva care nu s-a lăsat doamne fereşte cu morţi, ca-n filme ca Domnul Lăzărescu şi nici cu cătuşe ca-n reportajele despre corupţie, dar care e la fel de periculos pentru speranţa noastră de a mai însănătoşi sistemul făcându-l să funcţioneze pe încredere şi respect.

Deci, ascultaţi: scena s-a petrecut într-un cabinet de endocrinologie dintr-o policlinică bucureşteană devenită, după Revoluţie, Centru de diagnostic şi tratament.  O doctoriţă, care mai e pe deasupra şi managerul instituţiei, îşi întâmpină pacientul nervoasă dis de dimineaţă. Era vreo 8-9 şi de lângă o cană de cafea sau ceai, ce-o fi fost… şi un bol cu fructe s-a auzit de-odată tunând: „Vă rog nu puneţi cotul pe biroul meu”. Stupoare !!!!! A mai zis ceva de un bar, apoi cu nasul în hârtii distinsa a continuat să-l repeadă pe pacient găsindu-i nod în papură pentru orice deschidea acesta gura să zică bietului om sau oamă, fiindcă era o femeie. „Mai repede, daţi-mi analizele, ultimele, acelea unde e scrisul meu...” Scotocindu-se intimidată în plicul cu acte pacienta nu mai nimerea, evident, ce trebuie. N-avusese timp să-şi pună nici ochelarii pe nas. Doctoriţei îi creştea în schimb adrenalina şi o ţinea una şi bună cu cotul şi biroul, deşi evident n-avea motive. M-am gândit că respectiva doamnă are o problemă cu pacienta, fiindcă biroul cu pricina era astfel aşezat încât nu aveai cum să stai pe scaunul indicat şi să nu-l atingi pe-al Şefei. Sau avea pur şi simplu idei fixe...

Până la urmă evident că s-a iscat un scandal, fiindcă în loc de întrebări despre boală, specialistul nostru avea o treabă cu statul pe scaun. Mi-am zis că e un accident, o proastă dispoziţie revărsată asupra primului venit, că e vorba pur şi simplu de zi proastă ! Dar am aflat mai apoi că respectiva doamnă doctor, de a cărei frică tremură toată policlinica, e acolo un fel de vătaf. Regulile ei n-au de-a face cu legile în domeniu, respectiv cu a asigurărilor sociale şi nici cu drepturile pacientului, ci cu toanele. Dumneaei abuzează. De funcţie. A instituit cutume speciale  având scuza că e o policlinică specială. Dă consultaţii când are... timp, primeşte programări doar la cabinetul dumneaei şi nu la fişier precum ceilalţi medici, refuză pacientului accesul la rezultatele analizelor (acestea fiind sechestrate de regulă la cabinetul doamnei pentru a mai fi obligat acesta să treacă pe acolo o dată ca să dea piept cu uraganul şi cu cozile. În fine, în specialitatea sa, dar şi în privinţa altora a instituit reguli contrare drepturilor pacientului asigurat, respectiv obligativitatea de a efectua analizele doar în policlinica pe care o conduce, altminteri... Vrea stampile şi aprobări la tot pasul. Pe scurt, un om cu hachiţe, deloc recomandat pentru un post de conducere. În jur personalul umblă în vârful picioarelor. În scena poestită asistenta umbla pe culoar cu degetul la gură. Cât sunt ei de gradaţi, toţi subalternii sunt timoraţi la gândul întâlnirii cu Şefa. Cât despre consultaţia pe bază de hârtii... asta nu ne mai miră. E o practică obişnuită în mai toate cabinetele medicilor de familie care s-au transformat în nişte conţopişti ca şi în cele ale unor specialişti. Nu demult am văzut cum fără un minim consult un medic cardiolog se grăbea să schimbe tratametul pacientului cu un medicament chipurile nou pe piaţă. Dar asta nu vede doamna Şefă.

Mi-am amintit cu ocazia acestei întâmplări de o poveste mai veche de pe vremea fostului regim povestită de un absolvent la medicină care, ajuns la post la ţară, a văzut cum cel pe care urma să-l schimbe, un doctor mai în vârstă, consulta bolnavii cu beţigaşul, de la distanţă. „Unde te doare, maică?!” Şi muta băţul pe corpul omului după cum acesta-i arăta. Şi acela uitase jurământul lui Hypocrate. Aşa că ce să ne mai mirăm de specialista noastră şi de ticurile ei ofensatoare. Oameni şi oameni. Doctori şi doctori... O fi un subiect de piesă? Eu cred că da. Şi nu de comedie, fiindcă atunci, pe loc, bolnava din povestea mea abia-şi mai ţinea plânsul.