Cred că, în ultimul an, ne-am pierdut cele mai multe speranţe. Un Parlament curat. O Justiţie neaservită. O administraţie eficientă. Eficienţă în cheltuirea banului public. Transparenţa licitaţiilor. Orientarea politicii către beneficiar. Prosperitate stabilă. Ieşire lină din criză. Inteligenţă, cinste, onoare... Iar în lumina ultimelor votări sau non-votări, înclin să cred că a adormit întru Domnul şi iluzia votului uninominal. Alegătorii pot fi liniştiţi: reprezentanţii lor votează cum le dictează deştu' vreunui dăştept, telefonul preşedintelui, sau agitaţii piticuţi porno din capul Robertei Anastase. Constat, că, aflaţi pe cai mari, liberalii scot de la naftalină arma cu care PDL voia să-i execute acum doi ani, uninominalul în două tururi. Ei par decişi să-şi elimine adversarul de pe scenă cu o încăpăţânare, un cinism la fel de înverşunat precum cel al adversarilor. Mă mărginesc să spun atât. Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Cum îţi aşterni, aşa dormi. Hai să rămânem în limitele sistemului proporţional, pentru că, altfel, riscăm să punem puterea într-un singur talger. Şi am văzut, pe viu, de câte abuzuri sunt capabili parlamentarii, odată scăpaţi în borcanul cu miere. Deşi toată lumea acuză imposibilitatea guvernării în absenţa unei majorităţi solide, experienţa românească a guvernărilor Văcăroiu, Năstase sau Boc 1 mă face să suflu şi-n iaurt.

Dacă tot ne-am pierdut speranţele, ar fi bine să mai storcoşim o iluzie. Cea a omului providenţial. Ştiu, e în natura umană să sperăm în venirea unui Mesia şi El să ia pe umerii Lui greutăţile lumii şi povara vieţii. De iluzia omului providenţial nu scapă nici alegători mai hârşâiţi, precum francezii sau italienii. America a votat un cititor de prompter fără să ştie că frazele care au exaltat-o nu aparţineau interpretului. Ideile generoase nu au avut nicio corespondenţă în hotărârile economice. Dar, deşi nu avem veşti din ţările nordice sau din republicile mici, acolo democraţia funcţionează în plicticoasa ei normalitate. Singurul lucru de care mă tem e „mai binele" (care e duşmanul mortal al binelui) şi apariţia omului providenţial. Experienţa noastră ar fi trebuit să ne imunizeze. De câte ori ne-am „îndrăgostit" de politicieni, ne-a crescut cea mai gogonată de pereche de coarne politice pe frunte. Cele mai mari greşeli le-au făcut alegătorii creditând cele mai gogonate promisiuni. Când am ales cu inima, ne-am făcut praf buzunarele.

A-ţi folosi propriul cap, a apela la propria experienţă, a-ţi aminti măcar o frază din cărţile de şcoală e primul lucru în judecarea unei situaţii. De aceea, când văd, aud sau citesc discursuri care încep cu o calomnie sau cu luna de pe cer, trec mai departe. Mi-aduc aminte că, la întrebarea de bun-simţ a anului 1993, de unde face rost Ion Stoica de bani pentru Caritas, n-a răspuns nimeni, sau, dacă s-a încumetat careva, a invocat secretul sau minunea dumnezeiască. La fel, când PSD şi PDL au promis ori 20.000 de euro, ori măriri salariale de 50%, nimănui nu i-a trecut prin cap să întrebe de unde vin banii ăştia. Orice promisiune miraculoasă ar trebui să acţioneze, de acum încolo, ca o sperietoare. PDL, iată, promite creştere economică, iar mie mi se face frică! E inutil să spun că nu va exista nicio trezire din visul cel urât. Nimeni nu-şi va fi pierdut capul pentru că nici nu l-a avut!