Picioare desculţe

Îţi trebuie doar atât: o viaţă, pe care e musai să începi s-o trăieşti. Şi-ţi mai trebuie o ploaie, o ploaie repede de vară, prin care să porneşti cu tălpile goale la fel de repede ca ploaia, atât de repede încât să nu se termine nici mersul tău, nici ploaia, niciodată!

Viaţa, numai ea să se mai sfârşească din când în când, ca să-ţi poţi trage sufletul, şi să te poţi zvânta de copilărie şi de celelalte vârste care te-au făcut leoarcă, dar fără să te opreşti din mers, şi să nu se oprească nici ploaia.

Viaţa, da, ploaia şi mersul, nu! Iar vara, şi chiar timpul, să se minuneze de iuţeala voastră!

Să auzi timpul spunându-ţi: Împrumută-mi şi mie picioarele tale desculţe, căci am de ajuns foarte departe!

Nu mai departe decât mine, să-i răspunzi, care am de mers până la capătul vieţii mele şi chiar al verii! Apoi, să auzi râzând deasupra capului ploaia, după aia, zicându-ţi: Bine i-ai făcut! Aşa-i trebuie!

În mod ciudat să simţi cum ţi se face dintr-o dată milă de timp, când ar trebui să-ţi fie milă de ploaia ce se repede cu şi mai mare viteză din cer, sau chiar de tine să-ţi fie milă, deoarece te vezi nevoit să te opreşti dintr-o iubire scurtă de vară pentru a le cere picioarelor să ajungă ploaia din urmă.

Să izbucnească apoi timpul în râs. Să râdă în hohote şi să-ţi spună: Ţine-te ca prostul după ea şi o să vezi unde ajungi!

Tu să nu te gândeşti la ploaie, ci la viaţa ta, neavând, aşadar, de ce să-ţi pese. Vara, dându-şi seama că nu e vorba de ea, să se pună pe râs, strigându-i de pe culmea unui deal ploii: Ce credeai tu, deşteapto? Uite că sunt mai aproape de cer decât tine!

Picioarele tale desculţe să se încurce din mers cu picioarele desculţe ale ploii, care să se încurce din mers cu picioarele desculţe ale verii, care să se încurce din mers cu picioarele desculţe ale timpului, care să se încurce din mers cu picioarele tale desculţe!

Ţie să-ţi vină să râzi, fiindcă trebuie să râzi şi tu de ceva, aşa că râzi pe săturate de asta!

Să-l vezi pe fiecare mergând cu picioarele celuilalt înainte. Iar vara să nu se termine niciodată. Nici timpul, nici mersul tău. Şi nici ploaia! Numai viaţa, doar ea, să se oprească din când în când, ca să poată striga iubirile ce fulgeră pe deasupra, înainte de a se preface în cenuşă: Niciunul dintre voi nu are habar ce este cerul! Singurele care ştiu sunt picioarele noastre desculţe!

***

În urmă cu două săptămâni, în chiar ultima zi a Săptămânii Luminate, s-a oprit timpul vieţii unui mare risipitor de iubire. Omul, pe care-l chema Anghel Dumbrăveanu, nu mai este. A rămas însă poetul cu acelaşi nume. Ce bine îi stă poeziei sale în "Diligenţa de seară" ! Şi ce bine le stă ploilor când se transformă, la început de vară şi eternitate, în "Ninsori depărtate":

Cuvintele scrise de mine

Sunt un fel de-a vorbi

În umilinţa tăcerii

Şi neavând cui să le dau

Le-nşir aici

Ca o mirare

Acum mă gândesc la o sanie

Care să mă ducă prin depărtate ninsori

Până la casa aceea.

Dar totul a fost mai demult.

Cel ce-a ştiut mângâierea

Scrie aceste flori cu miros de femeie.

Un fel de-a vorbi

În singurătate

Şi-n umilinţa tăcerii.