Peste 50 de ani în slujba legendarilor Potecaşi

Născut în casa unui învăţător vâlcean din Oltenia de sub munte şi crescut din copilărie în cultul iscoditor al istoriei şi geografiei şi trăind atât de mult, încât pot spune, azi, că sunt printre puţinii care au apucat să vadă cu ochii lor uriaşele ziduri ale căzărmilor cezaro-crăieşti, aflate la cotul Cernei dinspre Fometeştii de atunci, intrate mai târziu şi în proprietatea Sărarilor,

rămase pecetluite în memoria mea cu măreţia lor de vestigii năruite ale ocupaţiei străine. 

Li se spunea chiar cazărmile Mariei Terezia!

Aici, se spune că, înainte de 1821, venea Tudor Vladimirescu la un târg de negustori de vite şi boi cu coarne uriaşe şi grâu în schimbul oalelor de pământ şi a varului din varniţele slătiorenilor. Am văzut şi eu aceste coarne uriaşe în casa boierului erou al Războiului de Neatârnare C. C. Sărariu (de la sare), transformate în cuiere în care, de nişte cârlige de argint, se agăţau hainele cu găitane şi căciulile olteneşti.

Aşa, iscoditor fiind, am descoperit şi eu – acum peste 50 de ani – pe un plai cât o palmă de rai, pe malul Cernei, între Măgurice şi Măgura Slătioarei, bisericuţa de la Vioreşti, căreia i-am rămas subjugat o viaţă pentru Cavalcada Potecaşilor, care înconjura sub streaşină întreaga bisericuţă, iar cavalcada acestor potecaşi pe caii lor mărunţi de munte, înveşmântaţi în anterie albe cu găitane, iar caii albi, cu cozile lor înnodate şi cu capetele ţinute strâns de dârlogi în piept de către potecaşii grăniceri şi, în frunte, pe un cal negru,  căpitanul de plai Urşanu, ctitorul. Toţi erau cu căciuli înalte şi negre, căciuli pe care nu şi le scoteau nici în faţa domnitorului, imagine rămasă pecetluită de pe vremea cazărmilor Mariei Terezia.

Potecaşii erau astfel şi păzitori la graniţa ocupaţiei străine şi păstrători ai sfintei credinţe creştin-ortodoxe naţionale, pentru că în faţa altarului se oficia liturghia.

Astfel, 50 de ani şi mai bine, am rămas fermecat de pictura diafană, remarcată de cercetătoarea Maria Golescu în studiul său din revista „Boabe de grâu", din ianuarie 1934.

50 de ani şi mai bine m-am zbătut şi eu să fac cunoscută şi apărată bisericuţa.

Astfel, am fost părtaş implicat alături de  inginerul constructor Diaconu, de arhitectul Aurel Botez, şi pictoriţa Elena Murariu, cei mai dăruiţi şi inspiraţi salvatori ai istoricului monument zidit la sfârşitul anilor 1700, pe locul unui schit – spune legenda – de maici creştin-ortodoxe.

Inginerul constructor Diaconu a zidit la o adâncime de 8 metri zidurile salvatoare ameninţate de un râu care venea de sub Măgurice şi izbea în temelia adâncă, râu căruia i s-a dat alt curs, să se verse în Cerna. Arhitectul profesor Aurel Botez, cel care s-a ocupat şi de salvarea unor mănăstiri şi biserici importante, intrat astfel şi în istorie, a încurajat zidirea temeliei bisericuţei Vioreştilor, şi arta pictoriţei Elena Murariu care a lucrat 7 ani cu migală împreună cu cei mai buni studenţi ai ei la întinerirea Cavalcadei întregi a frizei, iar ţăranii din cătunul Vioreşti şi satul Goruneşti, sub dăruirea preotului paroh Alexandru Prună, repet intenţionat 7 ani, au dus din agoniseala lor de trei ori pe zi masa şi au găzduit pe toţi lucrătorii.

Au fost ani importanţi, când şi ministerul Culturii, sub ministeriatul istoricului Răzvan Theodorescu, a acordat fonduri importante până la încheierea lucrărilor de restaurare şi întinerire a lăcaşului.

La „termenarea lucrului”, cum zic oltenii, s-a făcut sfinţirea Bisericuţei la care au fost de faţă aproape 5000 de oameni, când se aniversa şi ziua însemnată în Letopiseţ,  5 septembrie 1508, de la acordarea pecetei domnitorului Mihnea cel Rău pentru slătioreni, singurii ţărani liberi din acea lume de înfeudaţi mănăstireşti.

Atunci, la sfinţire, au venit ţărani din sate din Gorj şi Vâlcea, şi Mehedinţi, şi Romanaţi, iar Slătioara a primit dreptul de a avea stemă în care se află reprezentat şi pomul roditor, şi ulciorul de pământ, şi munţii Cernei şi Potecaşul şi munţii Căpăţânii.

Rememorarea aceasta mi-a fost cerută de revista Arhiepiscopiei Râmnicului,”Martiria", condusă şi întemeiată de dr. Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, revistă cunoscută şi prin numeroase colaborări internaţionale, publicaţie slujitoare a credinţei ortodoxe româneşti şi artei şi culturii şi am considerat că textul de faţă merită să apară şi în pagina mea de blog de astăzi.