Perverşii de lângă noi. Ce se poate ascunde sub masca unui intelectual onorabil

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Eu student în primii ani de facultate, el unul dintre marii doctori ai timpului, endocrinolog, şef de catedră la facultate. Locuia singur într-o vilă imensă, pe la Kiseleff.

„George, am fost căsătorit de două ori, dar a ieşit prost de fiecare dată. A fost vina mea, ştiu bine, eu am fost tot timpul stângaci cu femeile, ajungeau chiar să se simtă stingherite cu mine în lume, chiar şi după ce am devenit cunoscut.

Nu am mai avut curajul să mă căsătoresc din nou, şi nici nu pot spune că am mai avut vreo relaţie cât de cât serioasă în ultimii douăzeci de ani, de la ultima căsătorie. Uite, vezi casa asta? Aş da-o într-o clipă doar să mai pot avea o femeie lângă mine. Zic de casă doar pentru că asta am, şi biblioteca pe care o ştii, altceva nu mai am. Dar dacă aş avea, aş da şi acel altceva, orice. Dar nu cred că voi mai avea vreodată o femeie. La facultate nu pot să-mi permit să încerc vreo relaţie cu cineva, desigur. La spital la fel, nici cu vreo pacientă, doctoriţă sau asistentă, nu pot. Iar altundeva nu mă duc, unde să merg eu să găsesc o femeie?“

Cuvintele acestea au fost unul dintre cele câteva mari şocuri ontologice pentru mine. Crezusem până atunci că ştiu cam tot ce e fundamental pe respectiva temă. Pe Freud îl citisem deja din scoarţă în scoarţă, literatură şi alte cărţi cât cuprinde. Că oricum nu aveam nimic altceva de făcut pe vremea aceea, şi nici la vreo petrecere nu mergeam, nu mă invita nimeni, spuneau că le stric seara. Material de studiu aveam din belşug, de la introspecţia şi contemplarea propriilor instincte şi fantezii, continuând cu analiza excesiv de critică a celor din jur şi multe altele. Dar cele câteva vorbe ale Doctorului G. m-au făcut să pun lucrurile la locul şi la adâncimea lor. Şi aşa au rămas de atunci, tot ce a urmat nu a făcut decât să confirme flashul revelatoriu de atunci.

Tot atunci, pe vremea comuniştilor, am cunoscut şi am devenit apropiatul unuia dintre cei mai sofisticaţi oameni. Stătea jumătate de an în România, iar cealaltă jumătate în străinătate, cea mai mare parte în America. Preda patru luni pe an matematica la Universitatea din New York, şi pe de altă parte avea concerte în toată lumea în cele 6 luni departe de comunism. Trăia într-o casă şi mai mare şi mai somptuoasă decât cea a Doctorului G, cum nici în filme nu-mi aduc aminte să fi văzut prea multe. Aveţi mai multe decât orice om pe care îl cunosc. Ce v-aţi dori mai departe? George, un singur lucru mai vreau, în rest nimic, absolut nimic. Chiar că le-am avut pe toate, după cum spui, şi le am în continuare. Mai vreau doar o femeie frumoasă, care să stea cu mine şi care să meargă cu mine, pe unde mă duc eu. Cum, doar asta? Doar, spui? Ţi se pare un lucru uşor, nu-i aşa? Dar te înţeleg foarte bine, desigur! Da, doar asta, într-adevăr. Nu mai am nevoie de nimic altceva. Dar pentru mine nu mai este uşor. Şi cum, nu mai aveţi alte dorinţe, de pildă să ajungeţi şi mai departe cu muzica, să ajungeţi în sferele ei şi mai înalte, cu adevărat sublime? Nu, George, defel. Dar îţi înţeleg naivitatea, şi chiar m-ar fi întristat să spui altceva. Nu, George, pentru noi, muzicienii, s-a cam terminat cu sublimul muzicii. Noi percepem cu totul altfel muzica, dintr-o perspectivă exclusiv tehnică, nu mai e nimic încântător şi inefabil când o ascultăm, fie ea deja cunoscută sau ceva nou. Dimpotrivă, adesea e obositoare şi plictisitoare. Şi nu, nu cred că voi mai găsi vreodată vreo revelaţie spirituală în ceva, oricare ar fi acela sau aceea. De ani buni nu mai citesc aproape nimic, evit cât pot să merg încoace şi încolo. Da, doar asta mai vreau acum, şi voi vrea până la moartea care se apropie, o femeie frumoasă.

Buna mea prietenă a avut şi are mare succes în carieră, însă căsătoria urâtă din ultimul an de facultate a lăsat traume adânci. Toate celelalte câteva (puţine) relaţii din ultimii douăzeci de ani au fost la fel de lamentabile. George, vreau un bărbat. Un bărbat care să mi-o tragă, să mă iubească, să stea cu mine, să vină la concertele mele şi apoi să mi-o tragă chiar acolo, în cabină, după concert, sau chiar la pauză, să ne plimbăm de mână, să-i gătesc şi el să mi-o tragă în timp ce învârt în tigaie. Dar tu nu ştii să găteşti! Nu ştiu, şi ce dacă? Pentru asta o să învăţ orice, stau şi în cap dacă trebuie, doar să-l găsesc, să mai iubească, măcar puţin, şi să mi-o tragă…

Prieten bun, mă doare când îl văd cum suferă de sindromul neurotic search for love, dar nu am cum să-l ajut. A vândut firma cu paişpe milioane de dolari. Acum, după douăzeci de ani, mai are şase, trei în cont şi trei în ceva imobile. Opt milioane s-au dus pe searchul disperat for love. Acum fiind exact în acelaşi loc ca acum douăzeci de ani, doar cu respectivele milioane mai puţin. Nu a mai lucrat, nu a mai făcut nicio afacere şi nimic altceva în toţi aceşti ani. Ddar absolut nimic. Doar a căutat femeia care să-l iubească.

Altă prietenă, şi mai bogată, niciun top cu milionari nu o ratează. Primul soţ, dezastru. Al doilea soţ, lamentabil. A crezut că a găsit bărbatul la care a visat după mai bine de douăzeci de ani de la ultimul dezastru. Nu a fost să fie, s-a terminat iarăşi prost. Nu prost, ci urât rău. Şi repede. Nu a mai ieşit în lume aproape un an, a închis câteva businessuri, mă temeam că le va închide pe toate. M-a întrebat cum ar putea să-şi cumpere un bărbat sau doi, dacă există nişte contracte în care fiecare să se angajeze că face aia şi aia, se fac plăţile, se urmăreşte derularea contractului etc. Aşa crede că ar rezolva măcar o jumătate de problemă, cât să-i permită, măcar, să se concentreze pe businessuri şi pe cealaltă jumătate de problemă. I-am zis că o să vorbesc cu un prieten, un avocat faimos, dar că am dubii că se poate merge cu un astfel de contract în instanţă, în caz că. Şi fără să ajungă în ziua următoare la toate buletinele de ştiri.

Bătrânul meu prieten, tot un mare doctor şi el, a murit în braţele mele, probabil tot cu gândul la femeia pe care nu a mai avut-o în ultimii douăzeci de ani de viaţă. Pe vremuri, faima pentru frumuseţea lui bărbătească şi pentru mintea briliantă ajunsese la fel de mare ca aceea de doctor. Aşa că veneau paciente sănătoase tun la el doar ca să facă sex în cabinet. Şi-a pus de multe ori problema, la modul foarte serios, dacă ar trebui să-l îngrijoreze faptul că acesta era lucrul care îi plăcea cel mai mult în viaţă, până la punctul de a nu-şi mai dori mare lucru altceva, în afară de banalele confort, mâncare bună şi viaţă fără alte griji. Că de sănătate ştia bine să-şi poarte singur de grijă, desigur. A dezbătut subiectul şi cu alţi doctori colegi şi prieteni, care i-au reconfirmat ceea ce bănuia şi el, de fapt. Mai mult, timp de câţiva ani au făcut un fel de studiu empiric cu colegi de la Institutul Oncologic, care întrebau bolnavii în stadiile terminale care sunt, acum, cele mai mari regrete din viaţa lor. Surprinzător pentru mulţi, dar nu şi pentru ei, majoritatea răspunsurilor erau legate de sex, de oportunităţile de sex ratate, în special. Şi pentru bărbaţi şi pentru femei deopotrivă.

Ajunsese să fie cunoscută de tot spitalul, ba chiar şi de către unii bucureşteni din cartier. Îi spuneau nebuna. Era profesoară, între două vârste, internată la dermatologie la Colentina. Nu mai făcuse sex de ceva ani, din cauza bolii. Nu s-a dus la doctor la timp, şi acum complicaţiile erau mari, aproape de netrecut. Noaptea ieşea din salon şi mergea pe la portari, la fochişti şi pe la cine mai găsea, şi îi ruga să facă sex cu ea, oricum ar fi vrut ei, numai să facă. Toţi fugeau de ea, închideau uşile cu cheia ca să nu vină, se anunţau unul pe altul. Au pus-o într-un salon separat, singură, pentru că plângea noaptea, gemea şi uneori urla în somn. Prietenul meu, unul dintre doctorii care o îngrijeau, ştia că nu de la durere, aşa cum spunea ea. S-au tot gândit dacă să o trimită la psihiatrie, ceea ce ar fi terminat-o cu totul, probabil. Din punct de vedere tehnic, medical, nu era cazul, nu era nebună, însă după câteva luni tot a ajuns acolo, nu a mai existat o altă soluţie pentru ea.

Prietena mea, directoare de HR la o multinaţională cu mii de angajaţi, a avut tot timpul de rezolvat cazuri de relaţii neconforme între angajaţi şi angajate, care să necesite o intervenţie sau alta din partea ei. În ultimii ani, însă, au venit directive mai stricte de la head office în această direcţie, aşa că a trebuit să-şi ridice semnificativ vigilenţa. Pe şeful acela de departament îl ştia până atunci doar din vedere, se amuza de cămăşile lui încheiate tot timpul şi la ultimul nasture, vesta de lână cu carouri peste cămaşă şi cravată până primăvara târziu. Era conştiincios, ieşise bine tot timpul la evaluările anuale, nu a avut niciodată nici cea mai mică plângere. Unii râdeau de el fiindcă era slăbănog, timid şi cam caraghios, însă toţi îl considerau un băiat bun. Într-o zi a venit o colegă la prietena mea, directoarea de HR, şi l-a reclamat că a încercat să-i facă nişte avansuri. Nu cu mâna, cu cotul, cu ochiul sau cu altceva, ci i-a spus ceva ce suna ca o invitaţie în oraş. Ceea ce i-a produs o traumă emoţională, desigur, care traumă i-a afectat eficienţa în muncă, şi cine ştie ce alte consecinţe s-ar mai putea înlănţui dacă nu se îndepărtează urgent pericolul. Conform noilor regulamente, buna mea prietenă a trebuit să declanşeze o anketă, din care a reieşit că au mai fost cel puţin două alte colege agresate într-un mod similar. Mai departe, noile proceduri au obligat-o pe buna mea prietenă să-i ceară un angajament scris că nu va mai face aşa ceva în viaţa lui cât va mai fi angajat la acea firmă, la următoarea agresiune urmând a fi dat instantaneu afară, fără niciun preaviz. Am luat la cunoştinţă, dată, semnătură. A doua zi curtezanul cu cămaşa înkeiată până la ultimul nasture nu a mai venit la multinaţională şi a trimis demisia pe e-mail. După trei săptămâni a murit. După alte trei săptămâni prietena mea şi-a dat şi ea demisia de la multinaţională.

  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite