Lumea e câh, viaţa e pfui. Plouă cu sinucigaşi, ninge cu maniaco-depresivi, se semnalează averse de nihilism şi uragane de frustrare. Chiar prezentat de manechine topless, buletinul meteo al planetei sună sumbru. Bine, şi? Ce facem ca să ne păstrăm nădejdile întregi şi mintea laolaltă? Care e drogul pentru care nu te pedepseşte nimeni nicăieri? Răspunsul se unduieşte în fiecare dintre trestiile unduitoare ale lui Pascal şi are patru silabe: iluzia. Ea pare a fi una dintre puţinele mărfuri neperisabile din comerţul mintal şi sufletesc.

Dacă prin gândire bipezii îşi conservă demnitatea, prin fabricarea de iluzii ei aţâţă revolte paşnice. Fără iluzii, mulţi dintre noi ar avea măşti funerare în loc de chipuri şi ar refuza să facă vreun pas. În probele de sprint pentru struţi, păsărilor li se leagă de gât un borcănaş strălucitor la capătul unei tije, care le stă mereu în faţa ochilor. În semifondul nostru teluric, iluziile ţin loc de borcănaşe. Şi ce dacă nu atingem linia orizontului? Important e să nu punem frână elanului.

Când se adună în jurul cuiva, iluziile seamănă cu paiele care îmbracă sticlele vechi din pivniţe. Omul în care ne punem nădejdi răspunde prin garanţia propriei verticalităţi. Are umeri solizi, gata să susţină tone de aspiraţii, visuri şi dorinţe. E delegatul împuternicit prin speranţe, scamatorul cu o infinitate de buzunare, magul de uz comun care vindecă, rezolvă şi surâde.

Lucrurile se întâmplă ca în „Himera" lui Dan Verona, unde fiecare îşi doreşte ceva cu mâinile împreunate: „Unii-aşteaptă ca himera / Să instaureze raiul, / Alţii doar să nu mai sară / De pe linie tramvaiul. / Orbilor să dea vedere / Şi săracilor avere, / Celor neiubiţi, femeie, / Fumătorilor, tutun, / Hoţilor, o noapte neagră, / Însetaţilor, o bere, / Cerşetorilor, biserici, / Regelui, un cal mai bun." E adevărat, iluzia şi himera sunt surori vitrege. Cei prin venele cărora se preling perfuzii cu iluzii îşi dau seama, la un moment dat, că statuia e de carton, iar castelul de nisip. Or, când iluziile se fac ţăndări, când goliciunea regelui nu mai e un secret pentru nimeni, îţi rămâne doar refugiul în cinism sau în parodie.

Exact o invitaţie la coborârea cu picioarele pe pământ oferă Italo Calvino în romanul „Cavalerul inexistent" (Editura Polirom, traducere mulţumitoare de Bogdan Chioreanu). Protagonistul cărţii luptă în oastea lui Carol cel Mare şi are un nume buimăcitor: Agilulfo Emo Bertrandino al Guidivernilor şi al Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citeriore şi Fez. Paradoxal, însă, excesul de nume ascunde un deficit de corporalitate. De fapt, cavalerul nu există. Armura lui e goală, deşi dinăuntru se aude mereu un glas. În locul nobleţii şi al spiritului justiţiar întâlnim o pedanterie caraghioasă, dublată de ticuri care trădează un maniac.

Cât despre ceilalţi cavaleri, ei nu seamănă deloc cu ceea ce ne-am fi aşteptat. Sunt mâncăcioşi, beţivi, slinoşi, umflaţi de somn şi chiulangii. Ca şi cum asta n-ar fi destul, dispun de o birocraţie stupidisimă, care include chiar şi o Direcţie a Duelurilor, a Răzbunărilor şi a Petelor de Onoare. La rândul lor, cavalerii din ordinul Sfântului Graal produc şi ei o impresie jalnică. Aparent evlavioşi, aparent cufundaţi în meditaţii cosmologice, ei trăiesc pe spinarea săracilor pe care nu ezită să-i deposedeze de ultimul blid cu mâncare. Aşa cum pijamaua nu poate îmbrăca o statuie, cavalerii lui Calvino nu pot pretinde admiraţia nimănui. Comportamentul lor grotesc semnalează de fapt încă un snop de iluzii făcute ţăndări.