(…) Vreau să zic că, la nivelul nostru local, al unor comunităţi, ne-am păstrat cumpătul, am păstrat un spirit de echilibru, de rânduială, de regulă. Şi acolo unde spiritul critic a dominat şi selecţia s-a făcut pe bază de profesionalism, acolo nimic nu e pierdut”.(Ioan Aurel Pop- Radiografia dura a Romaniei moderne.Destinul unei tari)

Lumea pare blocată într-un ciclu de răutate. De treizeci de ani ne tot întrebăm cine câştigă de fapt, odată la fiecare patru sau cinci ani? Societatea este destructurată profesional, iar orizonturile de aşteptare sunt coborâte la minim. Nu este vorba aici numai de o administrare deficientă a ţării cât mai ales de colonizarea poziţiilor decidente cu sfertodocţi şi obedienţi. Profesioniştii emigrează indiferent aproape de vârstă. Şi aceasta se întâmplă din cauza imixtiunilor politice în sfera decidenţei instituţionale.

Trebuie schimbată radical această situaţie prin ridicarea unei mase critice pozitive faţă de un real proiect de ţară. Alături de interviurile şi poziţiile publice ale preşedintelui Academiei Române, dl. Ioan Aurel Pop, s-au ridicat multe voci care susţin, cu argumente temeinice, construirea unui proiect de ţară prin investiţii continue şi sincrone în educaţie, sănătate şi abilitaţi profesionale grefate pe protejarea mediului şi cu plus de moralitate socială. Între aceste voci amintesc aici pe Mircea Maliţa (Reprofesionalizarea, ieşirea din criză, 2010) şi Călin Georgescu (Pentru un ideal comun, 2012).

României îi lipseşte o „hartă a viitorului”. Iar această cartografiere a viitorului ţine numai de factorul uman. Şi anume de investiţia continuă în factorul uman. După cum spunea la vremea lui Spiru Haret, „Cum arată astăzi şcoala, va arăta mâine ţara”. În ultimii treizeci de ani de libertate de opinie şi de atitudine, foarte puţine au fost sunt demersurile pozitive susţinute prin argumente constructive, cu repere clare şi etape care trebuiesc urmate.

În ultimii 30 de ani tineretul profesionalizat emigrează în masă, natalitatea a coborât sub mortalitate, cheltuielile statului întrec încasările de impozitare şi cel puţin plata pensiilor va fi curând vulnerabilă. Inteligenţii sunt conştienţi dar par să fie lipsiţi de voinţă şi de energie pentru relansare sau măcar dezangajare. În zoologie există o specie pe cale de dispariţie la care apetitul aşa s-a pervertit încât se satisface luînd din propria substanţă în loc să-şi ia hrana din exterior. Această viciere de apetit o vedem în mediul politic a cărui substanţă este diminuată de invidie, intrigi, certuri, calomnieri şi diversiuni. Apoi incapacitatea de înnoire pentru adaptare la schimbarea împrejurărilor extreme fapt ce determină pierderea energiei şi impune starea de confuzie. Această formă de autodistrugere este evident ajutată. Măscăricii, saltimbancii şi clownii ne distrează cu veselul lor politicianism dar ei sunt anume plătiţi ca diversiune şi anestezie.

Aceasta este situaţia dar care poate fi remediul ei? Operaţiunea de reconstruire trebuie începută cu o unealtă nouă, demobilizantă pentru adversari şi optimizantă pentru partizani. Şi această operaţiune de reconstruire a mai fost prezentă în istoria noastră modernă iar saltul a fost reuşit. S-a petrecut între 1860 şi 1914, preţ de două generaţii active. Astfel, într-o ţară care se baza de vraci şi doftoroaie apar deschizători de drumuri în medicina românească precum Victor Babeş, Ion Cantacuzino, Mina şi Nicolae Minovici, Fr.Rainer, George Severeanu etc. Într-o ţară având ca principal mijloc de transport carul cu boi apar constructorii şi proiectanţii de avioane precum Traian Vuia şi Aurel Vlaicu. Mai apoi Henri Coandă. O ţară care importa maşinile industriale cu tot cu mecanici, aşa cum a făcut familia Assan când şi-a adus vestita moară la 1860, apar ingineri de geniu precum Andrei Saligny. Într-o cultură a imobilismului apar mari exploratori precum Emil Racoviţă şi Grigore Antipa, marinari şi aviatori de geniu precum amiralii Vasile Urseanu şi Nicolae Păiş sau pilotul Bâzu Cantacuzino.  

Imobilismul şi rezistenţa la schimbare şi inovare ucide profesionalismul. Acesta îşi păstrează şansa de salvare dacă restrânsa demografie de profesionişti se află plasată în zone decidente ale puterii economice şi politice. Perioadei comuniste, de eliminare şi epurare a valorilor profesionale înlocuite de „originile sănătoase” ideologic ale posesorilor de putere şi decizie, i-au urmat 25 de ani de degradare a factorului uman, cu viteze accelerate între anii 1990-1996. De atunci se constată o victorie a ruralului, o revanşă a spiritului arhaic tribal asupra civiliziaţiei bazate pe profesionalism, educaţie şi cultură. Astfel nu trebuie să mire asocierea clanurilor ţigăneşti cu autoritatea prezidenţială şi structurile mafiote asociate politicului. România anilor 1990-1996 a coborât la nivelul ocupaţiei sovietice dintre 1945-1957, din perspectiva nivelului foarte scăzut al coeziunii sociale. Putem spune cel mai deteriorat nivel din istoria noastră modernă. Între 1996-2000 a crescut constant rata şomajului, au fost distruse marile obiective economice prin faimoasele privatizări pe nimic, vânzări pe un dolar, a unor uriaşe obiective industriale, pe baza unor contracte încheiate în grabă şi în condiţii cel puţin dubioase. Au urmat mari falimente bancare precum Bancorex, Banca Agricolă, Dacia Felix, Credit Bank, Banca Internaţională a Religiilor sau Banca Turco-Română. Deteriorarea bazei industriale a determinat deprofesionalizarea vizibilă a populaţiei şi astfel ridiculizarea şcolii, prăbuşirea rezultatelor de absolvire la bacalaureat. A crescut vizibil procentul tinerilor, care susţin că nu au nevoie de şcoală, sau de perfecţionare pentru a se dezvolta.

Deprofesionalizarea este susţinută chiar şi de generaţii mai vârstnice, care au trăit moderat şi fără implicare şi care devin agresive atunci când acest confort al lenei şi al degradării le este ameninţat. Ceea ce este mai grav, autoritatea publică, în loc să susţină profesionalizarea, pe care pretinde că o reprezintă în ochii alegătorilor, de fapt susţin rapoartele leneşilor şi decăzuţilor în dauna celor care îşi oferă efortul de a inova, de a schimba.

La capătul opus se află o realitate pragmatică: faptul ca secolul 21 va fi marcat de cel ce ştie mai bine cum să profite din plin de ştiinţă, să anticipeze şi să-şi folosească un miminum de resurse pentru a obţine rezultate maxime.

  Cum e posibilă reconstruirea?

Toate observaţiile şi toate experienţele acumulate de omenire până în prezent arată chiar demonstrează faptul că reconstruirea e mult mai dificilă şi mult mai primejdioasă decât construirea nouă de la început. Pentru ce? În primul rând pentru că terenul este liber şi trebuie să faci curăţenie şi să obţii libertate. Apoi pentru că forţele care au condus nu sunt totalmente lichidate şi încă pândesc în culise şi în întuneric. În al treilea rând petru că duşmanii şi concurenţii sunt avizaţi şi ca atare sunt decişi să aplice tratamente preventive şi să extermine din germen. Despre acest detaliu avertiza la vremea lui Niccolò Machiavelli: „când duşmanul vine să atace, diviziunile interne sunt cauza ruinării acelui stat. Partidul cel mai slab devine instrumentul invadatorului, iar partidul cel mai tare se vede lipsit de totalitatea resurselor naţionale”. După cum a fost PMR-ul la început de drum. Cum s-a ajuns la situaţia de azi, deşi suntem la peste 20 de ani de la căderea cel puţin oficială a comunismului şi a partidului unic? Ne spune tot Machiavelli: „dacă ţările cucerite au fost obişnuite să trăiască libere şi după propriile lor legi, nu sunt decât trei mijloace pentru a le putea păstra sub ocupaţie. Primul este de a le ruina în mod complet. Al doilea este de a le coloniza cu altă populaţie. Al treilea este de a le lăsa propriile lor legi, de a impune numai plata unui tribut şi de a însărcina un mic număr din cetăţenii ei cu conservarea acestei posesiuni. Neputându-se menţine decât prin puterea şi protecţia ocupantului, aceşti guvernanţi sunt interesaţi să întrebuinţeze totul pentru permanentizarea stării existente. Şi fără îndoială că o ţară obişnuită să trăiască liber va fi mult mai sigur ţinută sub ascultare de către ocupant, atunci când acesta ar reuşi să găsească guvernanţi de încredere pentru el dintre proprii ei cetăţeni”(Niccolò Machiavelli 1469-1527).

Care e soluţia? Cea mai proastă modalitate şi condamnată din start este repetarea. Adică să începi construirea adică reconstruirea cu aceleaşi metode care în trecut n-au fost suficiente şi care în prezent sunt uzate. I.D.Sîrbu avertiza în anii 1980 că în istorie, dacă nu ai atenţia dublată de inteligenţă, „cuvântul «devenire» seamănă izbitor de mult cu un alt cuvânt: «revenire».”

Se impune ca operaţiunea de reconstruire să înceapă cu o unealtă nouă, surpriză pentru adversari şi optimizantă pentru partizani. Deci o creaţie de nou superior cu funcţie de surpriză invincibilă. Iar această unealtă nouă este reprofesionalizarea. La plante şi la animale viaţa continuă prin repetarea valabilului dar la om şi la popoare viaţa nu poate continuna decât prin continuă creaţie. Cine nu creşte de fapt descreşte. Cine nu înaintează de fapt regresează. Şi cine nu învinge de fapt este învins.

Mulţumită memoriei, imaginaţiei şi raţiunii, inteligenţa poate găsi toate soluţiile şi poate rezolva toate problemele. Ca atare să cultivăm caracterul în plus de intelect şi să dezvoltăm spiritul de echipă în plus de puterea personalităţii.  Si avem certitudinea ca aceste valori sunt conservate si se manifesta in generatiile active si foarte tinere. Din interiorul acestui fenomen in desfasurare, Ioan Aurel Pop ne releva o realitate ignorata insa, de catre decidentii politici: “(…)Dacă unii dintre politicienii noştri ar avea răbdare să vină în faţa unei săli pline de studenţi, unui amfiteatru de 120 de studenţi, şi să audă cum receptează modelul din faţa lor studenţii, n-ar mai crede că totul e pierdut”.