Pentru un proiect de ţară (I)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Motto: „Orice rău îşi are bunul său, atârnă numai de înţelepciunea omului să ştie a profita.” (Ion C. Brătianu, 1821-1891). României îi lipseşte o „hartă a viitorului”. Iar această cartografiere a viitorului ţine numai de factorul uman. Şi anume, de investiţia continuă în factorul uman. După cum spu­nea, la vremea lui, Spiru Haret, „Cum arată astăzi şcoa­la, va arăta mâine ţara”.

În ultimii douăzeci de ani de libertate de opinie şi de atitudine, foarte puţine au fost demer­su­rile pozitive susţinute prin argumente con­struc­tive, cu repere clare şi etape care trebuie urmate. Din acest puţin pozitiv, se impune un autor: Călin Georgescu. În 2010, participa la apariţia volumului „Reprofesionalizarea, ieşirea din criză“, coordonat de Mircea Maliţa, iar în acest an, a apărut şi proiectul său, „Pentru un ideal comun“, volum publicat la editura Compania.

Cum e posibilă reconstruirea?

Toate observaţiile şi toate experienţele acumulate de omenire până în prezent chiar demonstrează faptul că reconstruirea e mult mai dificilă şi mult mai primej­dioasă decât construirea nouă, de la început. Pentru ce? În primul rând, pentru că terenul este liber, şi trebuie să faci cură­ţenie şi să obţii libertate. Apoi, pentru că forţele care au condus nu sunt totalmente lichidate, şi încă pândesc în culise şi în întuneric. În al treilea rând, pentru că duşmanii şi concurenţii sunt avizaţi, şi, ca atare, sunt decişi să aplice tratamente preventive şi să extermine din germen. Despre acest detaliu avertiza, la vremea lui, Niccolò Machiavelli: „Când duşmanul vine să atace, diviziunile interne sunt cauza ruinării acelui stat. Partidul cel mai slab devine instrumentul invadatorului, iar partidul cel mai tare se vede lipsit de totalitatea resurselor naţionale”. După cum a fost PMR-ul la început de drum. Cum s-a ajuns la situaţia de azi, deşi suntem la peste 20 de ani de la căderea, cel puţin oficială, a comunismului şi a partidului unic? Ne spune tot Machiavelli: „Dacă ţările cucerite au fost obişnuite să trăiască libere şi după propriile lor legi, nu sunt decât trei mijloace pentru a le putea păstra sub ocupaţie. Primul este de a le ruina în mod complet (cum s-a întâmplat cu industria şi economia românească după 1989, n.m.). Al doilea este de a le coloniza cu altă populaţie (fenomen în desfăşurare prin emigrarea masivă a peste trei milioane de români, din care, în procent foarte mare, şi a pro­fe­sio­niştilor, n.m.). Al treilea este de a le lăsa propriile lor legi, de a impune numai plata unui tribut (vezi împru­muturile exter­ne, n.m.) şi de a însărcina un mic număr din cetăţenii ei cu con­servarea acestei posesiuni. Neputându-se menţine decât prin puterea şi protecţia ocupantului (vezi referen­du­mul invalidat în ciuda participării masive la vot, n.m.), aceşti guvernanţi sunt interesaţi să întrebuinţeze totul pentru permanentizarea stării existente (se explică, aşadar, in­ter­ven­ţiile agresive ale forţelor de ordine în ianuarie 2012, n.m.). Şi fără îndoială că o ţară obişnuită să trăiască liber va fi mult mai sigur ţinută sub ascultare de către ocupant, atunci când acesta ar reuşi să găsească guvernanţi de încredere pentru el dintre propriii ei cetăţeni.” (Niccolò Machiavelli, 1469-1527).

Care e soluţia? Cea mai proastă modalitate, şi con­dam­nată din start, este repetarea. Să începi construirea, adică reconstruirea cu aceleaşi metode care, în trecut, n-au fost suficiente şi care, în prezent, sunt uzate. I.D. Sîrbu avertiza, în anii 1980, că, în istorie, dacă nu ai atenţia dublată de inteligenţă, „cuvântul „devenire“ seamănă izbitor de mult cu un alt cuvânt: „revenire“.”

Călin Georgescu vorbeşte, în acest sens, de anii 1990-1996, care au avut „cea mai gravă consecinţă” în degradarea vizibilă a factorului uman, reprezentând o victorie a ruralului asupra urbanului, o revanşă a spiritului arhaic, tribal asupra civilizaţiei bazate pe profesionalism, educaţie şi cultură, a regionalismului asupra interesului naţional. Sunt anii care au coborât România la un nivel economic comparabil cu perioada ocupaţiei sovietice (1945-1957) şi la cel mai scăzut grad de coeziune socială întâlnit în istoria modernă a ţării”. În consecinţă, astăzi România „arată ca un stat care şi-a abandonat cetăţenii şi, ceea ce e mai grav, cetăţenii şi-au abandonat statul.”

Se impune ca operaţiunea de reconstruire să înceapă cu o unealtă nouă, surpriză pentru adversari şi optimizantă pentru partizani. Deci, o creaţie de nou superior, cu funcţie de surpriză invincibilă. Iar această unealtă nouă este reprofesionalizarea. La plante şi la animale, viaţa continuă prin repetarea valabilului, dar, la om şi la popoare, viaţa nu poate continua decât prin continuă creaţie. Cine nu creşte, de fapt, descreşte. Cine nu înaintează, de fapt, regresează. Şi cine nu învinge, de fapt, este învins.

Mulţumită memoriei, imaginaţiei şi raţiunii, inteligenţa poate găsi toate soluţiile şi poate rezolva toate problemele. Ca atare, să cultivăm caracterul în plus faţă de intelect şi să dezvoltăm spiritul de echipă în plus faţă de puterea perso­na­li­tăţii. Altfel, Călin Georgescu afirmă: „Viitorul va fi al creie­ru­lui şi al minţii, dacă dorim să supravieţuim. Avem nevoie ca mintea să fie liberă, critică şi independentă. Pentru România, filosofia mea este simplă şi va funcţiona cu certitudine: trebuie să angajăm cele mai bune minţi tinere, să le dăm tot sprijinul necesar şi libertatea intelec­tuală ca să muncească şi să reuşească în ţara lor. Creierele trebuie puse la lucru.”

Cum arată astăzi harta viitorului

Desigur, nu este aşa cum o dorim să fie în proiectele noastre de viitor individual, însă, din nefericire, această hartă la care visăm nu este comparabilă cu niciuna dintre hărţile similare pe care le construiesc ţările vecine nouă. Această cădere liberă în neant este cauzată şi de o puter­nică deprofesionalizare a clasei politice. Dacă, înainte de 1947, oamenii politici erau mai întâi performeri în profesia lor (avocaţi, medici, finanţişti, oameni de litere sau de ştiinţă, ingineri sau arhitecţi), după 1947, activistul analfabet s-a substituit forţei decidente. Astăzi, avem pre­lun­girea anatomică a acestei realităţi în sfera politicii active, majoritatea oamenilor politici fie venind din vechiul partid comunist, fie din demografia care şi-a ratat profesia, iar, mai nou, au apărut copiii şi nepoţii vechii nomencla­turi. Pe celelalte trepte ale piramidei sociale, profesioniştii părăsesc România, umiliţi şi de îndemnul prezidenţial de a pleca, dacă nu vor să plece capul.

Potrivit lui Călin Georgescu, „România este pe cale să-şi piardă nucleul de gândire strategică şi îşi distruge singură viitorul. Dacă rămân aici doar cei slabi pregătiţi, cum dezvolţi o ţară? Nu ai cum. Rămân cei servili, care n-au altă ambiţie decât să le facă pe plac şefilor. Nu este nevoie de oameni deştepţi, care să pună întrebări, ci de obedienţi. Ştiţi care este chestiunea: se confundă şi se apreciază mult mai mult loialitatea faţă de şefii de partid decât loialitatea faţă de ţară. Sunt oameni pregătiţi să-şi slujească ţara, să o ajute, să-şi dea viaţa pentru ea. Asta n-are nimic comun cu demagogia zilnică. Dar mă întreb ce mai pot să ştie oame­nii care stau zilnic patru-cinci ore la talk-show-uri televi­zate şi încă cinci-şapte ore prin şedinţe?”

Este ceea ce putem defini prin auto-distrugere. În zoo­lo­gie, există o specie pe cale de dispariţie la care apetitul aşa s-a pervertit, încât se satisface luând din propria substanţă, în loc să-şi ia hrana din exterior. Ce-i în biologie este şi în sociologie, cu popoare şi partide. În momentul de faţă, harta viitorului este împotmolită în două realităţi regresive:

Prima este incapacitatea de înnoire pentru adaptare la schimbarea împrejurărilor externe şi nu mai puţin impor­tant pentru a avea arme noi surpriză. A doua este vicierea apetitului, care, în loc să se satisfacă cu hrană din mediul exterior, consumă, evident, inutil din propria substanţă, sub formă de invidie, certuri, intrigi, calomnieri şi diver­siuni. Ambele realităţi duc la sigura şi definitiva dispariţie. Prima, prin sterilitate, în loc de creaţie, şi a doua, prin auto-distrugere, evident, ajutată de duşmani.

Ce soluţii sunt pentru reconfigurarea hărţii viitorului?

Profesionalizarea. Investiţia constantă în factorul uman. Mai întâi, trebuie recuperată „inteligenţa mâinilor”, pri­ce­perile, aptitudinile, sau, cum mai sunt azi numite, „skills”. Apoi, educaţia şi formarea profesională. Dar „cea mai im­por­tantă reformă care trebuie făcută este cea a mentalităţii, pentru a întări capacitatea de a traduce ideile bune în fapte reale”. Sincron cu reformarea mentalităţilor, şi ca o sus­ţi­nere a acestei reforme, trebuie accelerată „des­cen­tralizarea după principiul subsidiarităţii pentru definirea mai clară a responsabilităţilor şi evaluarea activităţii după per­for­manţele efective”. Călin Georgescu a configurat, în şapte puncte – sinteză, care ar trebui să fie priorităţile României de azi, pentru a putea construi o hartă a viitorului şi, desi­gur, un proiect de ţară. Iată-le:

„1. Întărirea legislativă şi constituţională a statului. Legi administrate eficient de funcţionari în a căror autoritate populaţia să aibă încredere. 

2. Lansarea cercetării şi dezvoltării, cu includerea universităţilor.

3. Politici monetare şi fiscale ferme. Nivelul taxelor să fie coborât. Aderarea la zona Euro.

4. Dezvoltarea căilor de transport. O ţară curată şi îngrijită.

5. O politică externă regională şi globală de promovare a concilierii.

6. Transformarea unui handicap în avantaj şi nişă econo­mică: agricultura românească – cu scopul final de a asigura independenţa alimentară a ţării. Protecţia pădurilor şi conservarea mediului. Dezvoltarea durabilă – concept naţional.

7. Securitatea individului: politica de sănătate bazată pe prevenţie, hrană sănătoasă, educaţie prin mişcare, politică demografică stabilă.” (va continua)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite