Lucidul singuratic este intelectualul ajuns la vârsta a III-a. Este vârsta la care, adesea retras într-o locantă provincială, chiar şi într-o capitală cu iz provincial, orice om de bun simţ încearcă să facă un bilanţ al vieţii sale dar şi al societăţii în care s-a născut.

Un regret amar îl încearcă gândindu-se că s-a născut în locul unde nu se întâmplă nimic. Toată viaţa sa i s-a părut un an continuu iar micile schimbări nesemnificative.

Decorul, parcă printr-un blestem rămânea împietrit. În restaurantul unde se afla, intrau aceeaşi oameni trişti, iar dincolo de el, mişunau aceleaşi milioane de fiinţe îmbrăcate cu veşnicele haine optzeciste, căciuli ruseşti şi paltoane gri-întunecate. Prin fereastra restaurantului privea absent în stradă, către mulţimea de gospodine grase cărând disperate zeci de sacoşe, la tinerii alcoolici sau drogaţi care sperau că vor da curând lovitura vieţii lor dar de fapt nu o vor da niciodată.

Şi el gândise cândva şi sperase să  se impună ca mare intelectual, că va contribui la luminarea poporului său. Descoperi într-un târziu, că până şi exilanţii, mai mult sau mai puţin forţaţi să plece, au continuat să trăiască în aceeaşi insulă din mentalul colectiv de unde au plecat. Trăiau în penitenciarul mental care i-a născut şi matriţat în ciuda peisajelor diferite unde respirau prin voia fericită a împrejurărilor.

Dacă unii, pe alte meleaguri luptă pentru ridicarea mentalului colectiv, la noi se lucrează doar cu „metalul“, precum într-o siderurgie de proporţii nebănuită numită „Fier vechi comp.“.

Când intelectualul nostru lucid întrezări o imagine a bilanţului vieţii sale, iată că patronul restaurantului de cartier îl anunţă că lumina se va întrerupe cinci minute, pentru instalarea bradului de Crăciun. O chelneriţă îi puse pe masă o lumânărică şi prin ea întrezări o lume de umbre, inconsistentă, falsă şi perpetuă.

Era lumea în care se născuse, sperase şi se ratase. Nu-i rămase decât să bea până la capăt din paharul ciobit, lichidul acela dubios, gălbui numit ţuică şi se întrebă: „ce blestem planează asupra lui şi asupra ţării în care s-a născut?!”

Printr-o sclipire de moment a descopoerit un paradox al societăţii sale: deşi graniţele sunt libere, oamenii preferă penitenciarul mental. Deşi se oferă posbilităţi de schimbare înmiite, toate fiinţele se îngrămădesc dispreate pe o singură a insulă. Aceea a neschimbării.

Scriitorul I.D.Sîrbu a descris magistral cum istoria poate fi uneori „o mare păcăleală“, deoarece „cuvântul «devenire» rimează periculos de corect cu «revenire». Revenire, precum o veşnică învârtire în cerc, amintită şi de versul bacovian: „o, genii întristate care mor, în cerc barbar şi fără sentiment“.