Pauză

Pe lângă felurite iniţiative, multe transformate involuntar în tot atâtea dovezi ale lipsei de cultură şi imaginaţie politică, parlamentarii noştrii vor să repună pauza în drepturi. Să limiteze programul de final de săptămână al magazinelor.

Proiectul de lege vine în întâmpinarea unei realităţi pe cât de evidentă, pe atât de consecvent ignorată în dezbaterea publică: românii se află de peste douăzeci de ani într-un iureş continuu. Trăim în vuietul cotidian datorat nu doar non-stop-ismului mercantil, dar şi modului de a face, aşa zicând, jurnalism al majorităţii actorilor media, prestaţiei politicienilor, manipulărilor. Cum am notat cu altă ocazie, dacă societăţile ar fi clasificate după decibelii reali şi emoţionali, România ar fi cu siguranţă printre cele mai gălăgioase, isterice ţări.

Cât priveşte îndreptăţirea unei asemenea iniţiative parlamentare, ea se încadrează în seria acelor decizii, unele deosebit de sensibile şi de aceea discutabile, de natură etică. Un stat are dreptul să legifereze: de la fiscalitate la protecţia muncii şi de la normele în construcţii la circulaţia maşinilor. Uneori, legile se bat cap în cap, se schimbă prea des sau sunt inaplicabile dintr-un motiv sau altul. În ciuda defectelor parlamentarismului nostru, acelaşi stat nu poate lăsa domenii întregi la voia întâmplării. Nu îi pot fi indiferente „etnobotanicele“, de pildă, sau prostituţia.

Din punct de vedere social-teologic, aşa cum am formulat deja într-un text de anul trecut, programul marilor lanţuri de magazine reprezintă o formă subtilă – deoarece banală – de secularizare. Concret, un retailer are filialele deschise pe 25 decembrie, pe 1 ianuarie, dar şi a doua zi de Paşti. Nu doar că, între timp, duminica a devenit zi de cumpărături în România majoritar creştină, dar nici măcar momentele de referinţă nu mai sunt suficient de „sugestive“ pentru a încetini frenezia comercială. Argumentul pieţei libere devine argument al relativităţii vieţii sufleteşti.

Repet: problema nu este de orar. La urma urmelor, fiecare este liber să îşi bifeze propria agendă când pofteşte. Problema profundă este de ritm. După câteva decenii de open fără limite, riscăm să ajungem o societate lipsită de repere în spaţiu şi timp, ieşită din ciclul sărbătorilor şi al răgazurilor de odihnă interioară, incapabilă să trăiască pauza ca parte esenţială a acţiunii, afundată sinucigaş în pasta lipicioasă a zilei punctată de breaking-news-urile care ţin loc de istorie. Navigând între posturile de televiziune şi magazine, nu mai ştim cine suntem şi de ce, de fapt, avem nevoie.