Patriotism

Zilele trecute, a apărut, pe blogul adevărul.ro, o scrisoare deschisă către mine, compusă de un domn pe nume Vasile Nanea. Ulterior, am aflat că nu e vorba de un forumist oarecare, ci de un blogger foarte activ, prezent adesea, prin articole ample, pe paginile, deja foarte aglomerate, ale site-ului la care am onoarea să colaborez eu însumi.

În rezumat, dl. Nanea spune două lucruri: îmi dă o „înaltă apreciere” ( e jargonul care pare să-i fie cel mai accesibil), dar nu mă iartă pentru absenţa mea de la tîrgul de carte de la Paris. Într-un anumit sens, textul cu pricina m-a deprimat în suficientă măsură, ca să simt nevoia unor rapide comentarii.

1. Dl. Nanea mă îndeamnă, cu o flatantă  generozitate, să nu mai stau pe margine, să mă gîndesc mai mult la ţară, să dau, împreună cu alţi români valoroşi, ceva din „prinosul minţii” „salvării” României, mereu „zdrenţuită, uitată în ploaie”. România, spune Domnia Sa, poate fi salvată numai de „intelectualii ei, uniţi în cuget şi simţiri”. Mi se cere lăcrămos „să pun  de-un partid” mîntuitor şi mi se face şi o posibilă listă de „români curaţi” care să treacă la treabă. Printre ei, Florin Piersic, Nadia Comăneci, Dan Puric, Gheorghe Zamfir, Angela Gheorghiu, Constantin Giurescu (dl. Nanea a vrut, desigur, să spună, Dinu Giurescu), Radu Beligan, Grigore Leşe etc.

Nu pun la îndoială bunele intenţii ale dlui Nanea. Şi nu mă grăbesc să-i reamintesc că, în ce mă priveşte, n-am prea stat deoparte pînă prin 2005. Mi-am cîştigat, cred, dreptul de a mă retrage. Dl. Nanea are, totuşi, o imagine stranie şi despre politică, şi despre cultură. În genere, treaba „intelectualilor” nu e, neapărat, să facă politică şi să cosmetizeze „imaginea patriei”. Nici Goethe, nici Victor Hugo, nici Shakespeare n-au scris ca să înfrumuseţeze portretul ţărilor lor. Că ţările lor s-au revendicat, adesea, de la valoarea lor e altceva. Şi este meritul ţărilor lor că au făcut-o! Dar „programul” creator al unor artişti de asemenea anvergură nu avea nici o legătură cu „cîntarea” Angliei, a Germaniei, sau a Franţei. Eminescu a scris o sumedenie de articole politice, pline de spririt critic şi de opinii nu neapărat de „centru”. Dar nu i-a dat prin cap „să pună de-un partid” şi nu i-a reproşat nimeni că „n-a pus umărul” la „propăşirea” naţiei. De fapt, l-a pus, dar cu instrumentele şi în limitele vocaţiei sale. Chestia cu „imaginea” ţine de cu totul alte criterii decît cele „estetice”, sau patriotice. „Imaginea” Germaniei naziste nu se poate ameliora invocînd contribuţia  unor nemţi ca Rilke sau Thomas Mann la progresul omenirii. Nu se poate „ierta”, sau trece cu vederea, un regim defect, amintind „realizările” unor mari artişti. Soljeniţîn a „îmbunătăţit” imaginea Rusiei, stricînd abundent imaginea Uniunii Sovietice! Performanţele creatoare ale lui Nichita Stănescu, Vasile Gorduz, Irinel Liciu, Horia Bernea, Lucian Pintilie ş.a. n-au putut „corecta” imaginea României, stricată de satrapii totalitarismului. L-aş invita pe domnul Nanea să ne dea cîteva exemple de ţări „salvate” de guverne de „intelectuali”. Ştie cumva de vreun guvern glorios, format din Auguste Comte, Lamartine, Rodin şi Sarah Bernard?  I se pare plauzibil un parlament alcătuit din balerini, pictori şi actori? Se poate „salva” lumea cu ajutorul unei organizaţii politice reprezentate de Nureev, Picasso, Beckett şi Jean Marais? Şi, mai ales, ar fi asemenea inşi dispuşi să renunţe la proiectele lor ca să facă administraţie? Da, Iorga a fost ministru. Cu rezultate foarte modeste. De Octavian Goga nu mai vorbim…Pe scurt, ideea (suprarealistă) a unei guvernări înţesate de mari scriitori, plasticieni, muzicieni şi sportivi e pură aflare în treabă. Trec peste faptul că lista propusă de dl. Nanea e - din punctul de vedere al criteriilor pe care le subînţelege - pestriţă pînă la delir.

2. Dl. Nanea face cîteva sugestii privind comportamentul optim pe care l-aş fi putut avea în cazul în care, mergînd la Paris, m-aş fi trezit asaltat de întrebări „incomode”. Pasajul e antologic. E un mic compendiu de diplomaţie românească, în buna tradiţie a propagandei de partid şi de stat. „Imaginea” ţărişoarei se „salvează”, în asemenea împrejurări, prin patru „manevre”: a. Eviţi, abil, întrebarea. b. Fentezi printr-o glumiţă. c. Răspunzi sec: „nu e treaba mea”. d. Răspunzi „cu jumătăţi de măsură”. Cu astfel de reţete, nu e de loc nevoie de intelectuali. Ba dimpotrivă. Cîţiva şmecheraşi bine antrenaţi, „diplomaţi de carieră”, pot face treaba perfect. Aşa s-a procedat decenii întregi, după război. Principiul unui asemenea comportament este convingerea că toţi străinii cu care avem de a face sunt proşti, neinformaţi, uşor de fraierit prin două-trei jocuri de gleznă, dornici să fie manipulaţi de minciunele noastre. Din păcate pentru noi, nu aşa stau lucrurile. Diplomaţia românească n-a reuşit, în cele din urmă, să camufleze dezastrele ceauşismului şi nu va reuşi nici astăzi, cu procedee de acest tip, să convingă mapamondul că sîntem în ordine.

Dl. Nanea şi cei „mulţi, mulţi, care doresc binele acestei naţii” ar trebui să priceapă că, dacă avem o imagine de ţară „zdrenţuită, uitată în ploaie”, asta se datorează relei guvernări, miniştrilor penali, parlamentarilor care se vor deasupra legii, scandalului politic neîncetat, declaraţiilor  iresponsabile ale unor politicieni de vîrf despre Europa şi despre partenerii noştri strategici. Nu lui Djuvara, lui Cărtărescu, sau lui Liiceanu. Nu absenţa mea de la tîrgul de carte parizian dăunează ţării.  Şi nu prezenţa mea acolo ar fi schimbat situaţia. Preferabilă ar fi fost mai curînd absenţa dlui Marga de la conducerea unei instituţii direct responsabile cu „imaginea” României. Această imagine se construieşte, în mod normal, de o clasă politică onestă şi eficientă, capabilă de rigoare, eleganţă şi profesionalism. Fără ea, degeaba umblă prin lume trei-patru scriitoraşi bine machiaţi. Buba e în altă parte. N-am nimic personal cu dl. Marga. Personajul e, în fond, neinteresant. Dar nu sunt de acord să fiu declarat vinovat eu, pentru mediocra sa prestaţie publică. Şi pentru calitatea lamentabilă a reprezentanţilor noştri „aleşi”. E cam prea la îndemînă să crezi că, pentru a depăşi acest handicap, ar fi destul să mă unesc „în cuget şi simţire” cu Florin Piersic, Gheorghe Zamfir şi Nadia Comăneci.