Patrimoniul arhitectural din România postbelică

Patrimoniul arhitectural din România postbelică

Patrimoniul arhitectural din România postbelică

Fundaţia Culturală Inforom a cerut clasarea unor clădiri de folosinţă publică de după 1950 în patrimoniul cultural naţional. Primele cinci construcţii propuse de acest proiect susţinut de Ordinul Arhitecţilor sunt repere ale spaţiilor urbane culturale, administrative sau turistice ale oraşelor în care au fost ridicate.


Normele de clasare actuale prevăd o limită temporală pentru introducerea unei construcţii în patrimoniul cultural naţional: 1960. Pe plan internaţional, această limită este fixată la 30 de ani înainte de realizarea clădirii. Această perioadă scurtă de timp este motivată prin rapiditatea evoluţiei tehnologiei industriale, care determină căutarea unor noi expresii arhitecturale.

În anii 1950-1960, aceste căutări capătă numele de „poetică a construcţiei“ şi sunt ilustrate de arhitecţi celebri ca Frank Lloyd Wright, Mies van der Rohe, Alvar Aalto sau Kenzo Tange. Expresia estetică a construcţiilor devine o preocupare foarte importantă după război, când apare nevoia de a realiza rapid o nouă infrastructură, începând cu gările, aeroporturile sau clădirile industriale şi continuând cu cele culturale.

În România, ca şi în celelalte ţări comuniste, aceeaşi perioadă reprezintă o întrerupere a dialogului european din motive politice. Primele reveniri la normalitate se constată în epoca poststalinistă, când arhitecţii români au libertatea de a inova.

Intenţia proiectului, iniţiat de arhitecta Ruxandra Nemţeanu, este de a proteja o seamă de realizări notabile ale perioadei şi de a sensibiliza mediile cultural, profesional şi administrativ faţă de arhitectura românească postbelică. „Ordinul n-a putut finanţa integral programul iniţial de zece monumente“, a explicat Ruxandra Nemţeanu, adăugând: „Este motivul pentru care am hotărât să mergem cu paşi mărunţi şi aşa a apărut 5+5, proiect în două etape. Sperăm că după el vor mai fi încă cinci“.

După cum afirmă specialiştii implicaţi în proiect – Arh. Mihaela Criticos, Drd. Arh. Miruna Stroe, Dr. Arh. Ana Maria Hariton, istoricul de artă Adriana Stroe şi Arh. Monica Lotreanu – există încercări de modernitate şi în epoca stalinistă.

Statutul de monument de patrimoniu

Una dintre construcţiile din epoca stalinistă, Pavilionul de expoziţii din Parcul Herăstrău, este, de altfel, cuprins în acest proiect de clasare. Reglementările prevăzute de Ordinul Ministrului nr.2660 din 2006 privind procedura de clasare a monumentelor determină o perioadă de lungă durată a procesului. Dosarul monumentului trebuie să conţină istoricul clădirii, actele de proprietate, fotografii din interior şi relevee.

Acestea din urmă nu pot fi întocmite de multe ori pentru că nu se poate intra în clădirea respectivă şi pentru că presupun o finanţare destul de importantă. Procedura începe la Comisiile de Cultură şi Culte pentru Patrimoniul Cultural Naţional din Bucureşti sau din judeţe. „Cu punctul de vedere al acestor comisii, dosarul este trimis comisiei zonale, şi dacă este aprobat, ajunge la Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, care întocmeşte un aviz premergător Ordinului Ministrului, care clasează monumentul“, a spus Ruxandra Nemţeanu.

Cele cinci monumente propuse în prima fază sunt Circul de Stat, Pavilionul Economiei Naţionale (EREN), Pavilionul H din Parcul Herăstrău,  Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova şi Teatrul Naţional Târgu Mureş. Fiecare dintre ele prezintă noutăţi constructive şi estetice pentru arhitectura postbelică şi este opera unui arhitect de primă mărime.

Un monument „cosmopolit“

Comisia Monumentelor Istorice a avizat clasarea a trei dintre construcţii, realizate în anii 1960: Circul de Stat, EREN şi Pavilionul H, care aşteaptă acum Ordinul Ministrului. Ministerul Culturii a cerut actele de proprietate ale acestor clădiri, care aparţin toate Domeniului Public al Statului, pentru a putea întocmi ordinul de clasare.Avizul pentru cele două teatre este aşteptat.

Principala caracteristică a celor trei construcţii deja avizate o constituie structurile lor portante spaţiale. Astfel, la EREN, proiectat de arhitectul Ascanio Damian, care a lucrat cu o echipă foarte numeroasă, a fost adoptată pentru cupola cu un diametru de 95 de metri o structură tubulară, inspirată, după cum scrie Mihaela Criticos, din Pavilionul C al Târgului de Mărfuri din Brno, operă din 1950 a renumitului arhitect Ferdinand Lederer.

Teatrul Naţional din Târgu Mureş, remarcabil prin plastica acoperişurilor

Circul de Stat este acoperit cu o cochilie ondulată de beton, compusă din suprafeţe conice curbate, dispuse radial, iar la Pavilionul de expoziţie din Parcul Herăstrău, acoperit cu o boltă longitudinală, echipa de arhitecţi formată din Gustav Gusti, Harry Stern şi Ascanio Damian a apelat la o tehnică a lamelelor de lemn curbate, apărută în Germania la începutul secolului şi dezvoltată în special în SUA în anii 1930-1940, pentru capacitatea ei de a acoperi suprafeţe foarte mari.

O altă calitate importantă a proiectelor a fost fericita lor amplasare în spaţiul înconjurător, formând ansambluri monumentale şi plastice remarcabile. EREN este situat în axa esplanadei care porneşte de la Piaţa Presei Libere, deschisă către Şoseaua Kiseleff. Circul de Stat a devenit piesa centrală a unui ansamblu de locuinţe în care se integrează perfect şi datorită parcului din jur, iar Pavilionul din Herăstrău intră într-un dialog fericit cu lacul, pe de o parte, cu Şoseaua Kiseleff, pe de altă parte. Dacă primele două clădiri au fost concepute în anii 1960, Pavilionul H a fost construit în plină epocă stalinistă (1949-1953). În 1953, construcţia era criticată pentru că „mai prezintă în faţade puternice influenţe cosmopolite“, după cum scrie arh. Marcel Locar, citat de Mihaela Criticos.

Spaţii scenice modulate

În ceea ce priveşte cele două teatre, ele sunt importante nu numai pentru evoluţia arhitecturii, dar şi pentru cea a vieţii teatrale româneşti. Clădirile pentru spectacole de la noi din perioada interbelică foloseau modelul teatrului clasic din secolul al XIX-lea. Între 1964 şi 1972, se construiesc în România trei teatre (Naţionalul bucureştean, teatrele din Craiova şi din Târgu Mureş)  care, după afirmaţia arhitectei Ana Maria Hariton, „pornesc de la evoluţia spaţiului teatral contemporan, dar au de rezolvat, în acelaşi timp, problema urbanistică a integrării într-un spaţiu deja construit.

Pentru arhitectul Alexandru Iotzu, autorul teatrului din Craiova, care a definitivat proiectul sfătuindu-se şi cu Liviu Ciulei şi cu arhitecţii Paul Bortnovski şi Traian Niţescu, realizarea constituia o provocare şi din alt motiv. Tatăl său, arhitectul Constantin Iotzu, construise în Craiova câteva edificii importante, de la terminarea, în 1916, a Băncii Comerţului, care fusese proiectată de Ion Mincu, la „Casa Albă“ şi tipografia „Ramuri“, şi proiectase în 1940 clădirea Palatului Municipal şi Teatrului Naţional, chiar pe locul actualului teatru.

Teatrul „Marin Sorescu“ este un exemplu de integrare în ansamblul urban, iar în ceea ce priveşte spaţiul de joc, se remarcă flexibilitatea scenei, care permite cele trei tipuri de amenajare – italiană, elisabetană şi arenă –, ca şi proporţiile mecanicii de scenă, gândită să primească eventualele noutăţi în domeniu.

În sfârşit, Teatrul din Târgu Mureş, finalizat în 1972, trebuia plasat în centrul istoric al oraşului, pe de o parte, şi în legătură cu o seamă de clădiri Secession, pe de altă parte. Şeful proiectului, arhitectul Constantin Săvescu, a îmbinat în structura interioară nevoile funcţionale ale unei astfel de instituţii cu eleganţa spaţiilor adiacente.

În clădirea în formă de L, sala de spectacole, cu o capacitate de 600 de locuri, ocupă latura principală. Exteriorul clădirii se remarcă prin plastica acoperişurilor şi prin forma elaborată a uşilor şi ferestrelor, care ritmează faţadele. Ambele teatre sunt excepţionale pentru coerenţa lor arhitecturală şi reprezentative pentru perioada postbelică.

Cercetări pentru muzeul viitorului

Pavilionul H din Parcul Herăstrău, criticat la vremea lui pentru „influenţele cosmopolite“

Dificultăţile de a realiza documentaţia au evidenţiat şi un alt aspect de pionierat al proiectului „5+5“. „Proiectarea şi construirea acestor clădiri s-a aflat sub egida fostelor mari institute de proiectare de stat, azi în mare parte desfiinţate sau privatizate şi cu arhivele dezmembrate sau pierdute“, scrie Mihaela Criticos. Informaţia este deci fragmentară.

Arhivele particulare la care au apelat arhitecţii sunt şi ele fragmentare. Informaţia trebuie adunată acum pentru a nu dispărea definitiv. „Oamenii se mută, pleacă... Este o cercetare care vizează şi istoria arhitecturii. În momentul în care va apărea atât de doritul muzeu al arhitecturii, ar putea fi adunată acolo o întreagă arhivă documentară“, apreciază Ruxandra Nemţeanu.

Grupă patrimonială incertă

Din mai multe puncte de vedere, proiectul „5+5“ s-a dovedit un succes. Mai multe filiale din ţară şi-au anunţat ideea de a elabora cercetări similare, pe zone sau pe creaţii ale unui anumit arhitect. Următoarele cinci clădiri ce vor fi propuse de autorii acestui proiect sunt Aeroportul Băneasa, restaurantul „Perla“ din Eforie Nord, sediul politico-administrativ din Baia Mare, hotelul Belvedere cu amfiteatrul din Olimp, ansamblul din jurul Sălii Palatului din Bucureşti. Se are în vedere şi fosta Academie „Ştefan Gheorghiu“, interesant exemplu de arhitectură brutalistă, reprezentativă pentru epoca sa.

Autorii dosarelor au cerut clasarea monumentelor în grupa A a Patrimoniului Cultural Naţional. Comisia Monumentelor Istorice a considerat că unele dintre ele sunt de interes local, ceea ce le-ar plasa într-o grupă inferioară. Locul rămâne de stabilit.

„Nu suntem destul de bogaţi“

Pavilionul de la Romexpo, cu esplanada către Şoseaua Kiseleff, ameninţat acum de două turnuri în construcţie

Decizia de a solicita clasarea unor construcţii de folosinţă publică din a doua jumătate a secolului XX are mai multe motive. Până acum, ele nu au suferit modificări majore, dar starea de  conservare şi proiectele de amenajare urbană riscă să le schimbe complet aspectul sau mediul ambiant.

Este cazul, de exemplu, al celor două turnuri ce se ridică acum lângă EREN, a căror înălţime va afecta aspectul monumental al pavilionului central, sau de hotărârile de amenajare a spaţiului din jurul Teatrului din Craiova, pentru a da numai două exemple. În plus, majoritatea arhitecţilor care le-au construit au dispărut şi nu se mai pot opune diverselor transformări.

„Clădirile parazitare, culorile neinspirate  mutilează monumentele, deteriorează imaginea, iar cei mult mai tineri nu mai văd decât nişte clădiri fără linie“, a apreciat Ruxandra Nemţeanu. „Autorii acestor clădiri nu mai sunt, în majoritatea lor, în viaţă, deci nu se pot opune acestor transformări. Ordinul Arhitecţilor este cel care preia acest drept de veto“, a adăugat arhitecta.

Reabilitarea arhitecturii staliniste

Teatrul „Marin Sorescu“ din Craiova, cap de serie al arhitecturii de gen postbelice

România se aliniază şi ea normelor europene de protejare a patrimoniului cultural. Sunt şi alte perioade şi curente ce se cer reabilitate, cum ar fi arhitectura stalinistă. Fenomenul s-a produs deja în Germania şi în Polonia. Aceste clădiri reprezintă o etapă din istoria arhitecturii secolului al XX-lea, iar interesul pentru ele este în creştere în toată lumea.

„Problema constă în faptul că noi nu suntem foarte bogaţi pentru a proteja clădiri de după 1960, decât dacă este vorba despre unicate“, a afirmat Ruxandra Nemţeanu. „În timp vor mai fi cereri de clasare, în funcţie de tipul de monument şi de curentul arhitectural căruia acesta îi aparţine“, a specificat iniţiatoarea proiectului.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: