Există, din păcate, nenumărate exemple de delaţiuni ticăloase în istoria acestui popor. Iată doar câteva dintre cele mai sinistre. Horea a fost prins cu ajutorul „fraţilor de sânge”, turnat pentru 300 de galbeni de către vărul lui, Gheorghe Nicula. Tudor Vladimirescu a fost acuzat de propriii lui căpitani, învinuit pe nedrept că ar fi făcut o înţelegere cu turcii, ucis şi aruncat într-o fântână. Alexandru Ioan Cuza a fost scos din domnie cu ajutorul oamenilor săi de încredere. Dar epoca de aur a delatorilor a coincis cu perioada ceauşistă când, conform informaţiilor fragmentare pe care le avem, la fiecare trei români era câte un turnător. Acum turnătoria a redevenit o activitate pozitivă social. 

Mai mult, dosarele făcute publice de CNAS demonstrează că delaţiunea se practica pe scară amplă chiar în familie. Soţi şi soţii care „dădeau cu subsemnatul” despre activităţile consorţilor lor, fii şi fiice care îşi făceau temele de casă raportând ce fac părinţii, prieteni care îşi vindeau colegii. Această înclinaţie malignă o întâlnim astăzi de la scriitori la politicieni, de la oamenii de afaceri la universitari. Multora se pare că le place că există un cadru legal în care delaţiunea poate să fie pusă în scenă. Că putem să ne eliminăm „competiţia” de la locul de muncă printr-o pâră bine plasată. Că putem să scăpăm de oamenii care ne deranjează printr-o delaţiune efectuată subtil.

O altă dovadă pentru prezenţa acestei gene a pârei găsim în multitudinea de expresii prin care apreciem această activitate jegoasă. Ea are un puternic caracter etnic.

Zicem cu admiraţie că „l-am dat în gât“ şi ne bucurăm că putem să „dăm pe goarnă” - ca şi când ar fi o acţiune estetică, o funcţie aproape muzicală, cu conţinut artistic. Ne place să afirmăm despre semenii noştri că „le-am pus gând rău“, ca şi când aceasta ar fi o calitate şi turnătorul este văzut ca o făptură simpatică, el fiind „ciripitor“. Uneori activitatea aceasta nocivă este chiar ironizată şi luată în uşor, delatorul de fapt „sifonează“, lasă să „scape“ ceva nevinovat.

Fără a face o analiză lingvistică a plăcerii strămoşeşti a „datului în gât”, este relevant că vinderea cuiva prin cuvinte, datul din gură pentru a face rău altuia este minimalizată. Turnătorul este papiţoiul, cel care scapă din papiţ nişte lucruri. Aşa cum am văzut într-un caz recent, în care o papiţă supărată pe socrul ei a început să toarne o mulţime de figuri publice, cu cât aberaţiile sunt mai mari, cu atât plăcerea devine mai mare.

Acest tip de delator se naşte dintr-o încrucişare între mitoman şi monstrul lipsit de morală, iar la români, unde moralitatea şi etica private sunt luate în uşor, turnătoria ticăloasă se face cu mare nonşalanţă. Acest gen de delator nu are nicio remuşcare, el nu simte că face ceva rău, dimpotrivă, se consideră un fel de apărător al eticii, un soi de erou de benzi desenate care aduce dreptatea socială.

Însă pretutindeni în lume există un principiu juridic care împiedică delaţiunea mincinoasă. De la porunca veterotestamentară cu numărul trei, care avertizează împotriva mărturiei mincinoase, până la prevederile legislative internaţionale care pedepsesc sperjurul. În practica internaţională mărturia mincinoasă este o ofensă extrem de gravă, iar exemplul cel mai bun este acţiunea de suspendare a preşedintelui Clinton care nu a fost adus în pragul destituirii pentru activităţile sale sexuale, ci pentru că a minţit în faţa comitetului senatorial.

„Pârâşul”, însă, este un animal milenar care vieţuieşte în munţii Carpaţi şi care a evoluat în mod natural de câteva milenii şi nu are condiţionări etice. El pare că se hrăneşte numai cu plăcerea de a face rău - de la reclamagiii din epoca ceauşistă care au devenit astăzi denunţătorii DNA, de la turnătorii care îngroşau voluntar rândurile informatorilor Securităţii, până la mincinoşii care fac astăzi coadă la DNA. Aceasta şi deoarece Codul nostru Penal este extrem de îngăduitor cu mărturia mincinoasă, dacă poţi să scapi numai cu o amendă, atunci de ce n-ai spune vrute şi nevrute despre te miri cine şi despre te miri ce?!

Delatorul trăieşte în mâlul murdăriei morale ca şi când aceasta ar fi a doua sa natură. Pentru că la noi acuzarea falsă şi lansarea de minciuni sfruntate sunt forme predilecte pentru „asasinatul de caracter”. Vedem pretutindeni dorinţa gratuită de a-i distruge pe cei care ne displac. Iar când minciuna coexistă cu bucuria de a vedea răul altcuiva, atunci răul social are consecinţe catastrofale.

La fel de grav este faptul că nu ni se pare nimic grav în această activitate. Avem chiar expresii speciale pentru a ne găsi scuze: „am zis într-o doară”, „am zis şi eu, n-am dat cu parul”, sau varianta malignă, „a venit vine”. Vedem adeseori cum delaţiunea mioritică este trecută drept o simplă bârfă. E cazul unui fost politician şi delator pocăit care spunea public că a uitat ce a spus în faţa procurorilor, că erau nişte lucruri doar aşa, că nici nu-şi mai aduce aminte ce a scris şi că a fost „la nivel de bârfă”. Nu mai contează că viaţa unui om este pusă în cumpănă prin aceste „vorbe goale”.

Parafrazând un mare poet, ce putem să spunem altceva decât că suntem o ţară tristă, plină de delatori.