Patologia pseudo-elitelor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ce au în comun girofarul lui Oprea şi permisul lui Tăriceanu? Ambele situaţii demonstrează că România este parazitată de către un grup compact de indivizi, ale căror interese personale sunt transformate în politici de stat. Statul, pentru pseudo-elitele noastre, nu este construit pentru binele tuturor, ci numai pentru avantajele personale ale acestei eczeme sociale.

Este evident pentru orice diagnostic politic - corpul nostru social suferă de o boală cutanată, o leziune microbiană a pielii noastre colective, care a dus la dezvoltarea necontrolată a unei infecţii de rea-voinţă publică, manifestată sub forma pseudo-elitelor. Trebuie spus, încă o dată, că nici acest fenomen nu este nou în statul românilor, de la regele Carol al II-lea care făcea numiri în funcţie de interesele camarilei sale, până la Nicolae Ceauşescu, care ridicase la rang de politică publică bunul plac personal, România a fost mereu controlată de pseudo-elite.

Dacă elita reprezintă crema societăţii, spuma bună care se ridică deasupra ansamblului, pseudo-elitele sunt jegul care se aşază pe marginea bazinului după o baie cu murdărie.

Fără a intra în detaliile teoriilor clasice despre rolul elitelor sociale, existenţa unor elite autentice îndeplineşte un rol benefic. Mai ales în societăţile democratice, unde elitele se schimbă permanent, existenţa unor grupuri specializate permite o mai bună fucţionare a societăţii. De fapt chiar termenul „elite” provine din latinescul „eligere”, şi presupune o alegere raţională a binelui social. Chiar sistemul electoral se bazează pe acest principiu – mergând la vot îi vom alege pe cei mai buni dintre noi pentru a lua hotărâri bune pentru noi toţi. Grecii îi numeau pe aceşti „cei mai dintre cei buni” „aristoi” (de unde aristocraţia), pentru că orice elită ar trebui să fie constituită din cei mai buni membri ai societăţii. Principiul superiorităţii, tot conform teoriilor clasice, spune că un cetăţean „de elită” devine remarcabil în două moduri: prin calităţile sale practice (o elită tehnică, sau profesională) sau prin calităţile sale morale (o elită culturală, ori civică).

Pseudo-elitele, care se înmulţesc exponenţial într-o societate fără standarde şi criterii, sunt exponente ale mecanismului invers. Cu cât eşti mai puţin competent şi cu cât ai mai puţine calităţi etice sau profesionale, cu atât vei promova şi îi vei împiedica pe ceilalţi să aibă acces la resurse. Iar elita găunoasă, care s-a oploşit pe corpul nostru social, consideră că este dreptul ei natural de a exploata şi de a folosi în beneficiu personal resursele tuturor.

Aceşti pseudo-specialişti sunt pretutindeni: falşi intelectuali, falşi profesionişti, falşi investitori, false celebrităţi.

Din păcate alegerile proaste pe care le fac concetăţenii noştri duc la apariţia acestor elite de proastă calitate. Pentru că toţi aceşti falşi oameni de stat sunt produsul opţiunilor noastre, noi i-am promovat pe toţi aceşti impostori. Iar dintre toate creaturile odioase ale pseudo-elitelor româneşti, cele din sfera politică sunt cele mai josnice.

Politicienii români creaţi după 1989 în democraţia iliesciană au fost hrăniţi cu o idee nocivă: privilegiul. Pentru că politicianul, în fond, nu este decât un slujbaş public, el este în funcţie pentru a-i servi pe alţii, nu pe sine şi pe toţi membrii tribului lui. Ştiau aceasta şi cetăţenii din republica ateniană, unde serviciul public era exercitat doar pentru binele colectiv. Elitele maligne despre care vorbim la noi funcţionează în sens invers. La noi noţiunea de „slujbaş” este percepută negativ – nu politicianul este în slujba cetăţenilor, ci aceştia sunt un fel de rău necesar în drumul omului politic mioritic spre resurse şi putere.

Cultura superficialităţii media a contribuit şi ea la impunerea unei pseudo-elite, adeseori caraghioase, dar nu mai puţin nocive. Televiziunea de scandal a adus în prim plan o mulţime de snobi şi de închipuiţi media, felurite celebrităţi găunoase şi tot felul de impostori publici. Mulţi au intrat în roluri publice numai pentru a beneficia de câteva minute de popularitate, fără să se gândească la binele societăţii.

Sinecuriştii sunt, la rândul lor, o altă manifestare a virusului pseudo-elitelor. Diverşi cetăţeni au fost „implantaţi” în poziţii publice bine plătite (la Banca Naţională, la diverse agenţii sau regii publice) cu un singur scop, acela de a redirecţiona banii către partidul care i-a promovat. Acest mecanism al sinecurei publice a permis formarea unui strat de mizerie politică de care nu ne mai putem elibera.

Sunt două mecanisme care au permis constituirea pseudo-elitelor ce exploatează în voie în România contemporană: alungarea şi distrugerea elitelor tradiţionale şi o cultură socială care împiedică promovarea meritocratică.

Soluţia este, la rândul ei, la fel de veche ca şi societăţile democratice. Nu trebuie să inventăm sau să reinventăm nimic. Trebuie pur şi simplu să intrăm într-o normalitate a promovării calităţii. Şi aceasta ar trebui să înceapă de la separarea politicului de structurile administrative ale statului român. După ce vor înceta numirile politice, care încep cu portarii şi se termină cu şefii companiilor naţionale, poate vom avea, peste câteva decenii, nişte elite autentice.

Sau, dacă nu merge altfel, atunci putem folosi soluţia aplicată în Egiptul antic sau în Bizanţ: castrarea tuturor birocraţilor incompetenţi! Poate ar trebui să îi lăsăm pe ei să aleagă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite