Mergea şi Tecău au pierdut, au ratat medalia de aur, însă au meritul de a fi adus totuşi României o medalie de argint. Care nu e de ici-colea dacă ţinem cont de faptul că anul acesta delegaţia olimpică a României, cu dl. Petrache cu tot, se pare că se va întoarce de la J.O. mai curând cu coada între picioare. Dl. Petrache mai având de dat multe, tare multe explicaţii, şi pe la DNA. Cu toate că respectivul domn şi-a depus deja strategic mandatul sperând că astfel o să scape de scandalul „Echipamentul”.

Cuprins de insomnii, conform propriei mărturisiri, dl. Cristian Tudor Popescu s-a aşezat chiar în noaptea înfrângerii/victoriei dublului Tecău-Mergea în faţa computerului şi a scris editorialul intitulat Mergea a câştigat argintul pentru România. Textul a putut fi citit în zori de cei interesaţi pe portalul  Republica.ro.

Am mai spus-o. Nu sunt aproape deloc interesat de sport, nu mă uit la meciuri şi, în consecinţă, nu citesc presă sportivă. Excepţie fac articolele semnate de dl. Cătălin Tolontan şi, evident, de dl. Cristian Tudor Popescu. Cred, de altfel, că mi-a scăpat tare puţin din ceea ce a scris din 1990 încoace, în calitate de gazetar, dl. Popescu, iar dacă mi-a scăpat ceva am avut grijă să recuperez parcurgându-i cu interes, adesea chiar cu admiraţie, antologiile apărute în colecţia Egopublicistică de la Polirom. Dovadă stau recenziile pe care le-am scris şi care au fost publicate, în cea mai bună parte, între copertele Familiei orădene. 

Tocmai de acest motiv cred că sunt abilitat să spun că editorialul d-lui Popescu a fost unul mai mult decât decent. Ziaristul nu a sărit deloc peste cal, nu a fost impertinent, nu şi-a dat în petic, aşa cum a făcut-o- şi pentru asta nu îl iert- când a scris impardonabil de vulgar despre spectacole precum Lulu de la Sibiu sau Macbeth de la Naţionalul bucureştean. Atunci când le-a insultat grav, în cel mai josnic mod, pe două formidabile actriţe: Ofelia Popii, respectiv  extraordinara, inegalabila Valeria Seciu.

Dar să revenim la sport şi la conflictul Popescu- Mergea. În sus-numitul editorial, dl. Popescu formula critici la adresa evoluţiei d.lui Florin Mergea. Acesta, scria dl. Popescu, „ a fost mai preocupat să-i arate lui Rafa Nadal, în văzul lumii întregi, ce tenis ştie el, decât să contribuie cu calm şi disciplină la victoria echipei”.Şi mai adăuga dl. Popescu: „ Simplistul Nadal s-a comportat ca un coechipier excepţional în vreme ce dublistul Mergea a părut că joacă, de multe ori, de unul singur”.

Nu văd nimic insultător în cuvintele citate mai sus. Dl. Popescu şi-a făcut datoria de jurnalist, cu indubitabilă calificare şi experienţă nemijlocită în domeniu, a exprimat o opinie care chiar s-ar putea să fie corectă. Orice cronicar face asta, orice critic. Fie el de meci sportiv, de literatură, de teatru sau de film. O minimă înţelepciune le impune celor „criticaţi” să îi dea crezare lui Flaubert şi să aplice principiul postulat de el: Jamais répondre.

Iată însă că dl. Mergea a preferat să îi dea –unde altundeva decât pe facebook- o replică dură, adică „o copită”, d-lui Popescu. „Felicitări d-lui ctp… A dovedit încă o dată cât de vaste sunt cunoştinţele domniei sale în materie de tenis… o să-i cer nişte sfaturi cu prima ocazie când o să am ocazia .. şi poate la Tokio mă antrenează somitatea sa”.

Ca unul care scriu critică de teatru de vreo 32 de ani, ştiu foarte bine că am fost şi eu adesea „înjurat” de feluriţi actori, regizori, scenografi.  Argumentul lor suprem în desfiinţarea nu doar a supra-iscălitului, ci şi a colegilor ce fac aceeaşi meserie fiind „să joace el, să vadă cum e şi mai apoi să scrie!”.

E vorba, o ştiu prea bine, despre cuvinte rostite la nervi, uitate chiar a doua zi ori …până la proxima premieră. Când redevii instantaneu deştept, preţuit nespus, un ins a cărui părere „contează”, supremă autoritate în domeniu, ş.a.m.d. De altminteri, e plină istoria literaturii dramatice universale de piese în care e vorba (şi) despre raporturile pasager „contondente” dintre poeţi (mă rog, actori, regizori, scenografi) şi critici. În astfel de situaţii, criticul cuvenindu-se să devină el însuşi flaubertian şi să nu escaladeze un conflict până la urmă firesc, trecător care are valoarea unei furtuni într-un pahar cu apă.

Dl. Cristian Tudor Popescu nu s-a abţinut, a mai scris un editorial, l-a mai provocat o dată pe tenismenul Mergea. Şi de data aceasta, dl. Popescu a fost neaşteptat de calm şi nu a recurs defel la „fraze ticăloase”. În sprijinul d-lui Mergea a sărit, aşa, ca să se afle în treabă, complet inadecvat, dl. Grigore Cartianu. Nu mai rămâne decât ca cei trei să meargă, în cel mai caragialesc mod „la cremenal” spre a nu-şi lăsa „onoarea nereperată”.

Toată povestea nefiind, în fond, decât o paradă  de orgolii pe cât de nemăsurate, pe atât de inutile