Para mălăiaţă

Nu sunt sigur că toată lumea mai ştie vechile proverbe româneşti şi, cu atât mai puţin, semnificaţia lor. În atmosfera de marasm cultural- informaţional şi în inundaţia de vorbe, stil şi maniere americăneşti doar puţini îşi amintesc de „pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă“.

Logoreea stârnită de actualele desfăşurări din (aşa-zisa) politică românească, ajunge la mine prin intermediul ecranelor şi difuzoarelor, amintindu-mi această zicătoare şi îmi dă de gândit în retrospectiva sfertului de secol ce se împlineşte anul acesta. Obişnuiţi să aştepte şi să rabde, concetăţenii mei – genetic marcaţi de fatalismul slav – formează, şi astăzi, o majoritate care e în aşteptare. O majoritate nemulţumită într-o aşteptare nemulţumită priveşte în sus spre drobul de sare, poate o să vină cineva să salveze copilul, să vină Ţarul, Preşedintele, Statul-tătuc, Ministrul, Primarul, „Vlădica“... „Opinca“ e majoritatea aia care – atunci când e constrânsă să ajungă în faţa urnelor – decide şi pentru viaţa mea. Personal, sunt obişnuit, de 50 de ani, cu statutul de minoritar contra curentului: pentru Rege, contra comunismului, contra lui Stalin, contra lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Iliescu, pentru liberalism – nu mă laud cu vreo dizidenţă, mai mult decât a altora din acelaşi grup minoritar, de atunci şi de acum...

Nu dau vina pe populaţie. Populaţiile trebuie conduse, dar nu ca pe turme, ele merită să fie învăţate, educate. Românii au fost lăsaţi, intenţionat, cu rele intenţii, să se descurce singuri.

1. Românilor nu le-a explicat nimeni ce e capitalismul, cum funcţionează el, circulaţia banilor ca circuitul apei în natură, ca circulaţia sângelui în corp, că o afacere bună, adevărată e aia din care toţi câştigă: cel ce vinde, cel ce cumpără, cei ce produc, cei ce-şi vând forţa de muncă, statul care colectează impozite şi, mai presus de toate, viteza de rotaţie a banilor, a capitalului. Societatea românească ieşită din negura comunismului în care totul „se dădea“ n-a fost educată să ştie că în capitalism nu „se dă“, ci „se cîştigă“. Dovada? Veşnica luptă sindicală pentru mărirea salariilor care nu face altceva decât să alimenteze cascada măririi preţurilor. Altă dovadă? Piramidalul, Epocalul, Caritas al cărui ridicol n-a fost egalat decât de degenerarea în dramele şi tragediile credulilor-şi-necercetătorilor care şi-au jucat în prostie banii aşteptând şi azi să le cadă para mălăiaţă. Vocile oficiale au tăcut complice, interesele lor erau pe altă cale decât principiile economiei de piaţă atât de trâmbiţată. Voci izolate (Ion Raţiu, Anghel Rugină) au fost rapid acoperite de vacarmul vechilor propagandişti comunişti.

Nu sunt bani! (pentru sănătate, pentru educaţie, pentru infrastructură, pentru cultură etc) Te cred că nu sunt, dacă banii sunt în Monaco, Elveţia, insulele Caiman în loc să circule în economia naţională.

2. Pe români nu i-a învăţat nimeni democraţia, ce sunt partidele, Parlamentul, Camerele, separaţia puterilor în stat, republica prezidenţială sau semi, sistemele de vot, Constituţia... Nu mă aşteptam să-i înveţe feseniştii, nici nu ştiau nici n-aveau interes, lor le conveneau, ca şi astăzi, oştile de soldaţi neinstruiţi uşor de comandat, uşor de manipulat. Speranţe ar fi fost în bătrânii partidelor istorice dacă n-ar fi suferit de patetismul luptei contra timpului şi de infiltrarea cârtiţelor... În idealismul, naivitatea, entuziasmul postrevoluţionar al anilor ’90 mi-am imaginat o acţiune de culturalizare prin mii de broşuri care să arunce în popor seminţele cunoaşterii, ca pe vremuri calendarele anilor 1890, almanahurile, Biblioteca pentru toţi, Reader’s Digest din anii 1920-’30 etc, tot un fel de „învăţământ politic“ (din vremuri mai triste), dar în spiritul altei ideologii. N-a fost să fie şi rezultatul e ilustrat de un dialog relatat de P.M. Băcanu din campania alegerilor prezidenţiale din 1992: „Pe cine o să votezi? Pe Iliescu! Dar de ce nu pe Constantinescu? Păi, când o să fie el preşedinte o să-l votez!“

De 25 de ani creştem copii. Cei care în 1989 de-abia învăţau să scrie sunt acum o majoritate în toată firea – senatori, deputaţi, miniştri, afacerişti, funcţionari, maiştri, agricultori, şomeri... Ce i-am învăţat? Dar pe copiii lor? Priviţi programa şcolară! Priviţi cărţile pentru copii! Priviţi revistele! Priviţi televiziunile! (mai bine nu!). Nici atunci şi nici până acum nu-i învaţă nimeni, nici capitalismul, nici democraţia. De-aia n-au discernământ la vot şi se lasă cumpăraţi cu o găleată!  Acum ar fi târziu, dar nu e prea târziu. E un an greu dintr-o perioadă grea. E nevoie de glasul lor. De glasul lor depinde cine ne va reprezenta în Parlamentul European, cum va arăta Constituţia, cine va fi Preşedinte, cine va guverna în 2016...

Astăzi para mălăiaţă e în pomul Uniunii Europene. Şi azi aşteptăm, cu mic cu mare, de la opincă la vlădică, de la stânga la dreapta şi viceversa, să ni se dea, să ni se arate, să fim admonestaţi, traşi de urechi, lăudaţi, monitorizaţi şi, eventual, să se schimbe ce nu ne convine fără să se revizuiască şi viceversa, dar, în orice caz, să nu avem nimic de făcut. Poate un pic de gălăgie, între două beri, în Centrul Vechi.

Ce vreau să spun, ce problemă am? Cum să facem să-i trezim pe nătăfleţi? Pare o întrebare retorică şi amară – nici nu mă aştept la vreun răspuns.