Panică în Paradis

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cum să recombini realitatea în doze noi şi să obţii o hiper-realitate explozivă? Simplu. E suficient să deschizi ochii.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie, când mă gândesc la prichiciul restaurantului cel humuit, unde a legat destinul o şfară cu smotocei la capăt de au crăpat Morar, Stănescu şi Chireac jucându-se cu dânşii, la înfiorarea indignată a comentatorilor, parcă-mi trece un junghi rece pe şira spinării. Nu pentru că m-ar fi mirat maşinaţiunea celor doi ziarişti. O, nu. Nu sunt băieţii la prima abatere. Cota lor coborâse de multă vreme în ochii mei. Nici publicul nepartizan nu le-ar mai fi dat credit. Încercam, cel mult, să surprind în vorbele lor elementele unei logici care să depăşească bariera interesului personal. Deci n-am fost uimit.

Poate credeţi că prezenţa şefului ANI la bodegă m-a pus pe gânduri. Aşa ar fi trebuit, dar eram călit în bătălia caltaboşului cu Decebal şi Traian Remeş, iar istoria recentă a României mă bătuse bine cu şpaga la palmă, încă din zorii capitalismului. E o tradiţie ancestrală ca şefii de instituţii şi agenţii să bea cu duşmanul cu care nu se pot urca în pat şi să „consume" frăţeşte, în aşteptarea prăzii. Aici, e drept, am avut o uimire, da' numai una mică. Ditamai oficialul românesc îşi depusese delicata-i semnătură pe un act cămătăresc. Dar mi-a trecut - la fel de repede. În definitiv, şi cămătarii sunt oameni, nu-i aşa? Apoi, ca să fiu împăcat, m-am gândit că şi statul român, tot prin autorităţi irefutabile, a vândut datoria fraţilor Păunescu lor înşile, pentru o zecime de preţ. Că Bivolaru sau Mureşan au devalizat bănci şi au făcut doi-trei anişori, rămânând cu banii. Poate nu toţi banii, dar ce mai contează? Aşa că nu m-am mirat. Ajunge cu naivitatea!

Dacă o să credeţi că numele de pe listă, interpuşi şantajabili între presar şi preşedinte, miniştri grei, nume solide şi bazate, m-au făcut să ridic sprâncenele... Nu. N-aţi ghicit. Am înţeles de la prima lectură că, în aceeaşi frumoasă tradiţie românească, nici Berceanu, nici Videanu nu vor să împartă mălaiul cu nimeni. Bravos, nene! Exact asta nu m-a mirat. M-a enervat. Ce, sunt de capul lor? Ei nu trăiesc la porţile Orientului, unde suntem, cu toţii, luaţi la mişto? Ce am înţeles e că au bube mari. Că au tinichele legate de coadă, însă tinichelele alea sunt învelite în pluş, să nu tulbure poporul. Prea bine, nu mă tulbură. În definitiv, dacă, aşa cum se spune azi, pe orice post, la orice masă, în orice discuţie, suntem la fel şi nimeni nu-i mai breaz - ar fi fost de ruşine ca aceşti domni să fie - oroare! - imaculaţi, în ciuda majorităţii hoţeşti.

În fine, nici faptul că nimeni nu-şi asumă înregistrarea nu m-a zgândărit. Nici faptul că totul, absolut totul se înregistrează şi pac! la Răsboiul (cum zicea nenea Iancu), că viaţa particu­lară-i un moft, că intimitatea e o fiţă, că protecţia individului... Ce protecţie a individului, nene?! Vă faceţi că nu înţelegeţi: în înregistrare e o hoţie, o malversaţiune şi mai staţi pe gânduri? Are dreptate cine întreabă. Mai lipseşte să umblăm în pielea goală pe stradă şi vom atinge societatea viitorului. Repede. Înaintea tuturor. Şi iată că nu m-am mai mirat de nimic. Numai că, în clipa în care am pus la un loc nitraţii, glicerina, toluenul şi trotilul, am transpirat rece. Combinaţia părţilor e de zece ori mai rea decât fiecare component în parte. Brusc, m-am simţit prizonier în interiorul acestei bombe care ticăie şi pe care o mână iubitoare a scris în trei culori: România.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite