Pâinea noastră cea de toate zilele

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am intrat zilele trecute într-un magazin bucureştean ca să cumpăr pâine. Voiam să fie neagră. Nu se găsea decât albă.

„Neagra s-a terminat", mi-a spus o vânzătoare. Nu urmez neapărat recomandările dieteticienilor care susţin că neagra e preferabilă albei. Îmi place pur şi simplu pâinea neagră. La drept vorbind, cel mai mult îmi place pâinea ţărănească, aceea cu „scoarţă" groasă, pe care bunica dinspre tata, de la Sibiel, o cocea într-un cuptor de pământ ars, cu două guri, una prin care se introducea, alta prin care se scotea pâinea. Când nu s-a mai găsit grâu, bunica a renunţat la cuptor şi la tot procesul laborios de preparare a aluatului şi de coacere.

Între timp, ne mutaserăm, fratele meu şi cu mine, la Rm. Vâlcea, la ceilalţi bunici, din motive pe care le-am povestit altădată. Era la începutul anilor '50 din secolul trecut. Pâinea noastră cea de toate zilele devenise o raritate. Şi exclusiv neagră. Şi exclusiv pe cartelă. Despre cartelă îşi mai amintesc astăzi nu doar cei din generaţia mea ori mai vârstnici, dar chiar şi cei născuţi în anii '70, fiindcă ele s-au reintrodus în 1981. Nu pentru pâine, e adevărat, dar pentru zahăr şi ulei. În adolescenţa mea, erau raţionalizate mai multe, între care pâinea. Raţiile erau zilnice şi mici. Ca la închisoare. Când ne duceam vara cu ai mei pentru două sau trei săptămâni „la munte", adică la Sibiel, pe Godea, unde îşi aveau oamenii cabane când urcau să cosească, trebuia să ne rugăm de vânzătoare să ne dea raţia pe mai multe zile ca să nu fim obligaţi să coborâm, să luăm trenul până la Sibiu şi să facem drumul întors zi de zi. Cuptorul bunicii ne lipsea.

Pâinea albă am redescoperit-o după moartea lui Stalin. Presupun că era un efect al „spiritului Genevei", al întâlnirii istorice între Eisenhower şi Hruşciov din 1954, care a condus la un armistiţiu în războiul rece. La Rm. Vâlcea fiind, ne duceam, o dată sau de două ori pe săptămână, fratele meu şi cu mine, „la linie". Era acolo, lângă calea ferată de Sibiu, un minuscul magazin, singurul din oraş, care vindea burghezul produs. Stăteam ore bune la coadă. Şi uneori reuşeam să cumpărăm două pâini (se dădea una de persoană), una, cum am mai povestit, înjumătăţind-o pe drumul spre casă. Cu o poftă care arăta că educaţia comunistă nu smulsese încă din noi rădăcinile gustului burghez decadent.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite